În general, majoritatea cititorilor revistei - cel puţin cei care ne scriau - aveau vârste cuprinse între 12 şi 25 de ani.

Cristian Ionescu – dânsul era semnatarul scrisorii – ne-a fermecat instantaneu cu erudiţia sa şi va deveni foarte rapid colaboratorul şi chiar prietenul nostru. Astfel, domnia sa a debutat în 1991, în numărul 2 al noii noastre reviste science-fiction, „467”, cu traducerea Permisul de infractor după Robert Sheckley; în aceeaşi revistă a apărut şi litera „A” din masivul său Dicţionar sintetic de literatură SF,  care va apare sub formă de carte abia în 2004.

În cursul anului 1990 am avut plăcerea să-l cunosc personal  pe Cristian Ionescu, care m-a invitat acasă la dânsul, la Bucureşti. Locuia într-o casă boierească, pe o stradă liniştită şi discretă, purtând numele unei comuniste decapitate de nazişti. Mai să cad pe spate când am  văzut ce înseamnă  locuinţa unui colecţionar pasionat: m-a poftit într-o cameră enormă, cu cei patru pereţi acoperiţi cu rafturi până în tavan, pline cu cărţi aşezate pe două şi chiar trei rânduri!

Mai erau cărţi într-o bibliotecă pe hol, şi în teancuri pe masa din sufragerie, unde am văzut împreună, la video, filmul Bunker Palace Hotel, realizat de artistul BD  Enki Bilal în 1989 şi  a cărui acţiune se petrecea într-o ţară fictivă, balcanică şi comunistă,  cu personaje decrepite şi depăşite de evenimente.

Aşa am făcut cunoştinţă şi m-am împrietenit cu Cristian Ionescu, cel mai mare colecţionar român de cărţi SF:  peste 10.000 de titluri, în diverse limbi! Mai colecţiona însă şi timbre („colonii” şi personaje de desene animate), mini-machete de nave spaţiale şi… benzi desenate.

Despre pasiunea sa pentru benzi desenate am aflat în biroul domnului Paul Laffont, ataşat cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti şi co-organizator, alături de asociaţia noastră, al Salonului Internaţional al Benzii Desenate din România.  Cristian Ionescu, de-acum ministru al Comerţului, ne-a mărturisit preferinţa sa pentru seria BD western umoristică Les Tuniques Bleues, de Cauvin şi Lambil.  Avea toate albumele seriei (peste 40!), iar în 2004 îmi va face plăcere să-i aduc din Franţa şi să-i ofer nu numai ultimul album din  serie dar şi două figurine din plastic, înfăţişându-i pe Bluch şi Chesterfield, cele două personaje principale.

Dânsul mai colecţiona şi alte serii: dintre  cele umoristice,  Asterix et Obelix şi Leonard le genie, iar din genul SF achiziţionase de pe piaţa românească, în anii 90-91, mai toate BDSF-urile editurii Aredit (zeci de serii cu sute de titluri aduse din Franţa sub formă de ajutoare şi comercializate, bineînţeles, de vreun întreprinzător deştept).

În perioada cât a fost deputat şi ministru, între 1992-1995, ne întâlneam mai rar, mai mult în paginile revistelor Jurnalul SF şi Anticipaţia.

Cu totul întâmplător ne-am întâlnit peste ani, pe bulevardul Magheru, am stat de vorbă şi mi-a dat o carte de vizită din care am aflat că era ambasadorul României la Atena.  Când a revenit în ţară, la sfârşitul mandatului, mi-a telefonat şi m-a chemat la Bucureşti iar de atunci, cel puţin o dată pe lună, ne întâlneam în Piaţa Universităţii, băteam împreună librăriile şi anticariatele din centru, cu sepepistul  său după noi, iar apoi încingeam discuţii savante în faţa unui Pepsi sugar free şi a unei cafele cu zaharină.

Domnul Ionescu era un causeur şarmant, un povestitor înnăscut şi o adevărată enciclopedie  ambulantă. De la dânsul aflam despre cele mai noi apariţii SF din ţară şi din lume, dar şi despre benzile desenate pe care le citea în anii `40, în Universul  Copiilor sau în albume semnate cu nume exotice precum BIN de R… Îmi povestea filme de-abia apărute în State sau în Europa, şi-mi recomanda ce muzică să ascult: aşa am descoperit trupa country-ardelenească „Desperado”.

În luna martie a anului 2005 am organizat împreună cea mai mare expoziţie - din ţară -  de cărţi scrise de Jules Verne,  apărute în româneşte între 1905-2005, montată la Institutul Francez din Bucureşti cu ocazia centenarului marelui scriitor şi bazată, în principal,  pe colecţiile noastre de cărţi şi benzi desenate. Apoi am prezentat, tot împreună, o conferinţă pe aceeaşi temă la centrul Unesco din Bucureşti, la invitaţia directorului său de pe atunci, Alexandru Mironov.

La începutul lui octombrie  stabilisem la telefon să pregătim  un dosar despre Aventurile Submarinului Dox, pentru revista Argonaut. Din păcate timpul n-a mai avut răbdare nici cu Cristian Ionescu, care ne-a părăsit pentru totdeauna pe 21 octombrie 2005, discret şi fără zgomot, lăsând însă moştenire prietenilor şi cititorilor săi o lucrare monumentală (1.200 de pagini!) inedită, unică în România: Dicţionarul sintetic de literatura SF (*).

Avea doar 64 de ani.

(*) co-semnată împreună cu soţia sa Mihaela Ionescu, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004.