Era cam la vremea când publicasem câteva studii despre autori contemporani, precum Kipling, Shaw, şi Wells; şi deoarece simţeam că fiecare dintre ei ratase ţinta printr-o eroare ultimă sau religioasă, i-am dat cărţii titlul „Ereticii”. A fost recenzată de dl G.S. Street, un eseist cu totul încântător, care a aruncat în treacăt observaţia că nu avea de gând să-şi bată capul să-şi clarifice propria teologie până când nu mi-o voi fi expus cu adevărat pe a mea. Cu toată solemnitatea tinereţii, am acceptat asta ca pe o provocare; şi am scris o ciornă cu propriile mele motive pentru care eu cred că viziunea Creştină, aşa cum este rezumată în Crezul Apostolic, poate fi văzută drept o critică mai bună a vieţii decât toate viziunile pe care le-am criticat. Am numit-o Ortodoxia, dar chiar şi la vremea aceea eram foarte nemulţumit de titlu. Sună ca un lucru cam firav pentru a fi apărat în faţa tuturor stihiilor şi a atacurilor. Chiar şi atunci, cred, aveam un sentiment vag că ar trebui să găsesc un titlu mai bun pentru carte înainte de a muri. În forma de acum, singurul efect interesant al titlului, sau al cărţii, de care am auzit vreodată este un fapt care s-a petrecut la frontiera cu Rusia. Acolo cred că Cenzura, sub vechiul regim rusesc, a distrus cartea fără să o citească. Deoarece se numea Ortodoxia, a presupus, în mod natural, că trebuie să fie o carte despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Şi dacă era o carte despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană, a presupus, în mod natural, că trebuie să fie un atac la adresa acestei Biserici. 

Dar totuşi titlul avea o anumită virtute, din punctul meu de vedere; aceea că era un titlu provocator. Şi este un test foarte precis cu privire la acea extraordinară societate modernă faptul că a fost, într-adevăr, provocator. Am început să descopăr că, în tot acel amestec de erezii inconsistente şi incompatibile, singura erezie cu adevărat impardonabilă era ortodoxia. O apărare serioasă a Ortodoxiei era mult mai înspăimântătoare pentru criticul englez decât era un atac serios asupra Ortodoxiei pentru cenzura rusească. Şi prin această experienţă am învăţat două lucruri foarte interesante, care mă ajută să împart toată această perioadă a vieţii mele în două părţi distincte. Aproape toţi cei din lumea literară şi jurnalistică obişnuită au pornit prin a lua ca un fapt de la sine înţeles ideea că credinţa mea în Crezul creştin reprezenta o poză şi un paradox. Cei mai cinici au presupus că era doar o acrobaţie. Cei mai generoşi şi mai loiali au afirmat, cu căldură, că era doar o glumă. Doar ceva mai târziu întreaga oroare a adevărului le-a explodat în faţă; adevărul ruşinos că eu chiar credeam că lucrurile despre care vorbeam sunt adevărate. Şi am descoperit, aşa cum am zis, că asta reprezintă o tranziţie adevărată, sau o linie de graniţă în viaţa apologeţilor. Criticii erau mereu plini de complimente faţă de ceea ce erau mulţumiţi să numească paradoxurile mele strălucitoare; până când au descoperit că eu chiar credeam ceea ce spuneam. De atunci încoace au devenit mai combativi; şi nu îi condamn.

Am făcut, pentru prima oară, descoperirea la un dineu, care avea legătură cu o altă controversă, care trebuie pomenită deoarece este relevantă aici. Cred că era un dineu oferit de redacţia de la Clarion, un important şi popular ziar socialist al epocii, condus pe atunci de dl Robert Blatchford; un veteran pe care mă opresc pentru a-l saluta peste puntea deceniilor, sperând că nu va considera gestul meu mai puţin prietenesc deoarece readuc în discuţie acele bătălii ale trecutului îndepărtat. După cum voi explica într-o secundă, tocmai avusesem o dispută publică extrem de aprinsă cu dl Blatchford, care, deoarece eram la acea vreme un jurnalist relativ tânăr, dar în relativă afirmare, a fost, în mod natural, o bornă de hotar în viaţa mea. Dar îmi amintesc că lângă mine, la această cină, stătea unul dintre aceşti foarte rafinaţi şi destul de academici domni de la Cambridge care părea să alcătuiască, de unul singur, o secţiune foarte însemnată a aripii activiştilor proletari din Partidul Laburist. Îi apăruse un nor deasupra sprâncenei, de parcă ar fi început să fie nedumerit în legătură cu ceva; apoi a spus brusc, cu o amabilitate abruptă: „Mă scuzaţi că vă întreb, dl Chesterton, şi fără îndoială că voi înţelege pe deplin dacă veţi prefera să nu răspundeţi, şi nu voi judeca în nici un fel acest lucru, ştiţi, chiar dacă este adevărat. Dar presupun că am dreptate atunci când cred că dumneavoastră nu credeţi cu adevărat în acele lucruri pe care le apăraţi împotriva dl Blatchford?” L-am informat cu o gravitate adamantină că eu credeam cât se poate de serios în acele lucruri pe care le apăram în faţa dl Blatchford. Pe faţa lui rece şi rafinată nu s-a mişcat un singur muşchi; şi cu toate astea ştiam că, într-un anumit fel, se schimbase în totalitate. „Ah, chiar credeţi, a spus. Vă cer iertare. Vă mulţumesc. Asta este tot ceea ce voiam să ştiu.” Şi a continuat să-şi mănânce cina (probabil) vegetariană. Dar eram sigur că, pentru restul serii, în ciuda calmului său, s-a simţit de parcă ar fi stat lângă un grifon mitologic.


~G.K. Chesterton în Autobiografie, Cap. VII.—Crima Ortodoxiei (fragment)

 

---

Pentru cititorii care nu sunt încă familiarizaţi cu opera lui Chesterton, este important să arăt că ortodoxia este echivalentă în viziunea scriitorului britanic cu creştinismul tradiţional: „În demersul meu mi-am păstrat toate adevărurile dar am descoperit nu că acestea nu ar fi adevăruri, ci că acestea nu erau ale mele. Când îmi imaginam că sunt complet singur, mă aflam în fapt în ipostaza ridicolă de a fi susţinut de întreaga tradiţie a creştinismului.”

În seara asta, începând cu ora 21, vă aştept la o incursiune în opera marelui G.K. Chesterton într-o emisiune-eveniment cu Virgil Nemoianu la Trinitas TV, la emisiunea Credinţă şi cultură. Am onoarea să fiu invitat la rândul meu alături de profesorul Nemoianu şi de dl Vasile Bănescu în calitate de traducător al unei noi antologii de eseuri ale lui G.K. Chesterton intitulată „Dacă Dumnezeu nu ar exista”.

Antologia a apărut la editura Contra Mundum. Prefaţa volumului este semnată de Joseph Pearce, considerat unul dintre cei mai mari specialişti în opera lui G.K. Chesterton, la ora actuală. Joseph Pearce a avut amabilitatea să selecteze, alături de mine şi de editorul român, eseurile din antologie. 

Aşadar, vă invităm la un portret G.K. Chesterton alături de Virgil Nemoianu, astăzi de la ora 21.00 şi mâine de la ora 15.00, la Trinitas Tv.