Creştinismul şi civilizaţia morţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Potenţialul (dar şi activul) distrugător al creştinismului reprezintă o temă importantă de dezbatere. În spaţiul nostru cultural, stâpânit mai curând de conformism, de tradiţionalism, de obedienţă şi de o religiozitate în fond neasumată, o dezbatere pe această temă lipseşte aproape cu desăvârşire.

Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică, trad. de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas, 2019, 331 p

Responsabilă pentru o asemenea stare de lucruri este repulsia lăsată în urmă de deceniile de ateism ştiinţific, patronat de dictatura comunistă. Critica religiei este, în spaţiul nostru mental, conotată din start unei abordări politice tendenţioase, de sorginte marxistă. M-am confruntat eu însumi cu reacţii ostile ori de câte ori am încercat să aduc în discuţie unele teme sensibile ale religiei creştine (cum ar fi bunăoară tema botezării pruncilor; adaug doar ca un amănunt picant că colaborarea mea cu revista Dilema a încetat, fără alte explicaţii din partea redacţiei, după publicarea unui articol despre acest subiect, intitulat „Vaccinul religios”). Reacţia faţă de asemenea abordări este una de burzuluire şi ţâfnă, ca în faţa încălcării unei subînţelese „legi a tăcerii”. După anii ‘90 a existat, în România, un reviriment al bisericii creştine, dar şi al cercetărilor de istoria şi filosofia religiei – situate însă pe un teren indiscutabil favorabil religiei creştine. Anumiţi intelectuali publici şi-au construit o adevărată carieră discursivă asumând ideea valorii fundamentale a creştinismului pentru societatea românească postcomunistă – şi i-aş aminti aici, spre exemplificare, doar pe Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici şi, mutatis mutandis, pe Dan Puric. Recent, într-una dintre conferinţele Despre lumea în care trăim, organizate, la Ateneul Român, de către Fundaţia Humanitas Aqua Forte, Horia Roman Patapievici a conferenţiat despre superstiţiile moderne – fascismul, nazismul, comunismul – dar, aşa cum a arătat la aceeaşi conferinţă, Gabriel Liiceanu, într-o frumoasă demonstraţie a dictonului „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”, conferenţiarul nu a suflat nici o vorbă despre faptul că modernitatea începe cu o critică serioasă şi radicală a „superstiţiei” prezente în religia creştină. Oricum, atunci când se discută despre ororile săvârşite sub numele religiei iubirii, toate acestea sunt expediate la capitolele anexe ale istoriei, intitulate „excepţii” şi „exagerări”. Creştinismul, într-o asemenea perspectivă, nu este, deci, vinovat; vinovaţi sunt unii oameni – natura umană este aceeaşi peste tot - , iar aceşti unii sunt puţini şi deloc reprezentativi. Victimele creştinismului sunt şi ele puţine la număr, neînsemnate victime colaterale ale sublimului triumf al Bisericii asupra păgânismului.

În Occident, lucrurile nu stau deloc aşa. Cercetători serioşi, dintre care nu lipsesc credincioşi fervenţi, discută cu luciditate, cu spirit critic, cu onestitate istoria creştinismului şi în aspectele ei negre, întunecate, neonorabile. Chiar dacă şi acolo unele teme sunt discutate mai curând în surdină şi folosind multe eufemisme. Una dintre ele este distrugerea moştenirii antichităţii clasice desfăşurată sub semnul Crucii. Cartea lui Catherine Nixey este importantă tocmai pentru că îşi propune să o aducă la suprafaţă într-un mod sistematic, părăsind terenul „vorbelor de clacă” ale celor care ştiu câte ceva despre subiect, fără să poată indica un singur episod sau detaliu precis. Căci, nu-i aşa, cu toţii am auzit că amputările statuilor zeităţilor din panteonul elin şi roman nu sunt simple accidente datorate trecerii necruţătoare a timpului sau unei proaste manipulări arheologice, ci rezultatele unei campanii concertate împotriva acestora duse de către adepţii religiei iubirii. Dar, întrebaţi fiind, n-am putea să spunem când, cine şi cum a tăiat capul Afroditei din Atena sau a demolat tempul lui Serapis (pare-se una dintre minunile arhitectonice ale antichităţii). Evident, mulţi dintre autorii acestor vandalizări au dispărut în ceaţa proteguitoare a timpului şi a uitării. Cu toate astea s-au păstrat câteva nume şi câteva istorii precise ale unor distrugeri punctuale – din a căror lectură ne putem face o idee despre ce va fi însemnat pentru o întreagă lume existentă de mai bine de o mie de ani apariţia crucii înflăcărate pe cerul contemplat de Constantin cel Mare. Catherine Nixey istoriseşte, fără menajamente, aceste întâmplări: templul lui Serapis demolat de episcopul Teofil în anul 392 d. Cr., statuia Afroditei mutilată şi însemnată grosolan, în frunte, cu semnul crucii, Hypathia – celebra matematiciană şi filosoafă din Alexandria, ucisă de „gorilele” sfântului Chiril în 415 d. Hr., fratele lui Damascius torturat de creştini, Damascius fugind mai întâi din Alexandria la Atena, la sfârşitul secolului al V-lea, apoi din Atena, după ce Academia a fost închisă, în 529, la aproape o mie de ani de funcţionare, căutând azil la un rege persan... Toate acestea sunt expuse într-o naraţiune coerentă, impresionantă şi accesibilă publicului larg.

Cum era de aşteptat, traducerea românească a cărţii lui Nixey a fost primită la noi cu aceeaşi nedezminţită ostilitate, amintită mai sus. Unele semnalări vizează „falsul” de pe prima copertă – unde se aminteşte că a fost declarată cartea anului de către anumite reviste prestigioase, când de fapt fusese doar nominalizată. Altele reiau anumite critici din presa occidentală privitoare la citările trunchiate şi răstălmăcite din anumiţi părinţi ai Bisericii, ca de exemplu Sfântul Augustin. Altele susţin că minimalizează martirajul creştinilor, reducând numărul martirilor la câteva sute. Altele afirmă că de fapt creştinismul nu a distrus ci a prezervat în bibliotecile mănăstirilor operele antichităţii clasice. Pe scurt, în viziunea recenzenţilor români Nixey este o diletantă resentimentară, o jurnalistă care caută senzaţionalul (crime, distrugeri, demolări, mutilări, automutilări) în dauna adevărului istoric obiectiv. Deşi autoarea, pe lângă faptul că este jurnalist la câteva publicaţii importante de limba engleză, este şi absolventă de limbi clasice la prestigioasa universitate Cambridge...

Nimeni nu vrea să privească atent la dovezile aduse în discuţie de către Nixey. Creştinismul e bun, prin definiţie, şi tot ce s-a făcut sub semnul lui este indiscutabil bun, inspirat de Sfântul Duh, fără greşeală. Nu contează Inchiziţia, nu contează măcelărirea catharilor, nu contează războaiele religioase intercreştine, nu contează rugurile. Cu atât mai puţin contează nişte „marmoreene braţe” din veacurile de dinainte de Hristos, cu atât mai puţin capetele sparte ale zeilor. Dogma este învăţătură, deci tot ce e în afară ei este ignoranţă, prostie sau răutate. Pe lângă repulsia faţă de critica creştinismului produsă de deceniile de comunism, putem găsi o altă explicaţie şi o altă scuză a acestei atitudini în secolele de vitregie a sorţii când românii şi-au găsit ca singură identitate colectivă apartenenţa la biserica creştină ortodoxă. În secolele în care au trăit bezmetici, lipsiţi de un stat, de o putere politică autohtonă – religia le-a dat românilor sentimentul apartenenţei la o colectivitate... naţională. De aceea chiar şi pentru mulţi intelectuali luminaţi din interbelic rămăsese o evidenţă (inchestionabilă) că nu puteai fi român fără să fii ortodox...

Să nu cădem însă şi noi în aceeaşi meteahnă pe care o criticăm la alţii. Cartea lui Nixey, oricât de valoroasă ar fi (şi este, din punctul meu de vedere) „păcătuieşte” – şi aici au dreptate criticii ei – printr-un anumit „tezism”. Tezistul este reducţionist, minimalizează, trece sub tăcere, ascunde doar pentru a-i ieşi, şi mai abitir, contrastul vizat. Tezistul operează cu tuşe groase, cu sublinieri, cu caricaturizări sau cu „sublimări” groteşti. Epitetele folosite de Nixey cu privire la primii creştini sunt, prin ele însele, relevante pentru obiectivitatea autoarei: „gloate”, „hoarde”, „analfabeţi”, „murdari”. De asemenea, caricaturizarea listei păcatelor capitale (un capitol totuşi foarte important al istoriei mentalităţilor) este dezonorantă pentru autoare.

Dar cea mai impardonabilă denaturare comisă între copertele cărţii este cea comisă în capitolul alocat „teatrului roman”. Nixey vrea să transmită cititorilor ei ideea că critica formulată de autorii creştini la adresa teatrului roman denotă barbaria acestora, inaptitudinea lor estetică, absenţa bunului gust, grobianismul lor. Nicăieri Nixey nu aminteşte că teatrul roman înseamnă în primul rând, nici mai mult nici mai puţin, decât spectacolele morţii umane reale: luptele între gladiatori sau luptele dintre gladiatori şi animalele săbatice. Or, principalul obiect de critică al scrierilor părinţilor bisericii vizează tocmai decăderea teribilă, inimaginabilă, a speţei umane implicată de desfăşurarea, de tolerarea şi de gustul oamenilor pentru asemenea spectacole ale morţii.[1] Când moartea oamenilor devine act de rafinament al unei civilizaţii – este semnul că acea civilizaţie este în pragul morţii şi că trebuie să moară. Moartea unei civilizaţii survine atunci când se instalează civilizaţia morţii. Cum se face că Nixey trece sub tăcere acest aspect? Cel mai probabil, îl ascunde cu bună ştiinţă pentru că altfel contrastul dintre „hoardele” de creştini şi „elita” educată şi rafinată romană şi elină nu ar mai ieşi deloc. Elita rafinată avea însă de mult timp un tot mai dement gust pentru moarte, pentru sângele de om. Şi este o ipoteză demnă de luat în calcul dacă nu cumva creştinismul învinge tocmai din cauza acestei teribile decăderi a umanităţii din ultimele epoci ale Imperiului Roman. Dar o asemenea ipoteză ar fi schimbat aproape complet peisajul istoric şi fauna umană înfăţişate în cartea lui Nixey. Chiar dacă faptele prezentate de autoare ar rămâne, în continuare, absolut reale...

Articolul a fost publicat în numărul curent al revistei România literară

Imagine indisponibilă

[1] Catherine Nixey îl citează pe Tertulian, de pildă, cu scrierea sa Despre spectacole, ca exemplu de „încuiat” creştin care nu ştie să admire frumuseţea spectacolelor teatrale. Evident, nimic despre „spectacolele morţii”. Iată însă un singur fragment, cred lămuritor, din lucrarea apologetului creştin:  „… şi cel care în pieţele publice potoleşte vreun arţăgos sau îl dezaprobă, tot el pe stadion îşi dă consimţămîntul pentru lupte mai grele; cel care în faţa cadavrului unui om mort de moarte bună se umple de oroare, tot el în amfiteatru se apleacă cu ochii bucuroşi să vadă corpurile măcinate, sfîşiate şi mînjite de propriul lor sînge(4) Mai mult, cel care ar veni la spectacol din convingerea că trebuie aprobată pedeapsa unui ucigaş, tot el împinge la omor prin bătaia cu biciul sau cu vergile vreun gladiator, contrar voinţei acestuia; şi cel care cere să fie dat leilor vreun ucigaş notoriu, tot el cere pentru gladiatorul cel crud bastonul de repaus şi îi aduce ca premiu boneta eliberării; pe acela însă care este răpus îl cheamă din nou pentru a-i privi faţa, cercetîndu-l bucuros de aproape pe cel pe care a vrut să-l ucidă de departe, [încă] mai crud [fiind] dacă nu asta a vrut.” Cititorul poate găsi mult mai multe paragrafe prin care Tertulian incriminează „spectacolele morţii” desfăşurate în circurile, în amfiteatrele din Roma la următoarea adresă web de unde am şi extras şi paragraful citat. De recitit şi capitolul al VII-lea din cartea a VI-a a Confesiunilor Sfântului Augustin (un alt exemplu de „încuiat”, în opinia lui Nixey), intitulat „Cum a fost cuprins Alypius de patima pentru spectacolele de circ”: „Cînd au ajuns la circ şi s-au aşezat în locurile pe care le-au mai putut găsi, întregul amfiteatru clocotea de plăceri bestiale. Închizînd porţile ochilor, Alypius a poruncit sufletului său să nu ia parte la asemenea grozăvii. O, de şi-ar fi înfundat şi urechile! Căci un oarecare incident al luptei din arenă a fåcut ca muţimea să scoată un urlet uriaş, care l-a izbit aşa de puternic încît nu şi-a mai putut stăpîni curiozitatea. Crezîndu-se destul de stăpîn pe sine pentru a putea dispreţui şi birui orice ar fi văzut, Alypius a deschis ochii şi a fost astfel străpuns în suflet de o rană cu mult mai grea decît cea pe care o pătimise în corpul lui gladiatorul pe care a dorit atît de înfrigurat să-l zărească. El s-a prăbuşit prin aceasta într-o nenorocire cu mult mai mare decît cea a gladiatorului a cărui cădere pricinuise urletul mulţimii. Urletul a pătruns prin urechi şi l-a făcut să deschidă ochii, lăsîndu-i sufletul fără apărare, ca să primească din plin lovitura şi să se năruiască; căci sufletul lui fusese mai degrabă cutezător decît cu adevărat puternic, şi cu atît mai slab cu cît îşi închipuia cå se poate bizui pe sine însuşi, în loc să se încreadå în tine, Doamne, cum ar fi trebuit. Îndatå ce a văzut sîngele, a fost ca şi cum ar fi sorbit în aceeaşi clipå o înghiţiturå de sălbăticie. În loc să-şi întoarcă privirile, şi-a fixat ochii pe spectacolul din arenă şi a băut pînă la fund furia mulţimii, fără să-şi dea seama ce face; se delecta cu barbaria unei lupte criminale şi se îmbăta de o plăcere sîngeroasă.” Confesiuni, trad. Eugen Munteanu, Editura Nemira, 2000, pp. 339-340)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite