Fenomenul Păltiniş, filozofia la mare înălţime. Interviuri cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu despre mentorul lor, Constantin Noica

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Desen de Vali Ivan
Desen de Vali Ivan

Între 1977 şi 1981, un Constantin Noica izolat în munte i-a primit, sfătuit şi ajutat pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, schimbându-le definitiv modul de a gândi şi destinele ulterioare. Aceasta este povestea acelor ani şi a întâlnirilor de pe tărâmul filozofiei ce au dus la apariţia unei cărţi legendare, „Jurnalul de la Păltiniş“.

În 1983, la editura „Cartea Românească“ apărea o carte intitulată „Jurnalul de la Păltiniş“, având subtitlul „Un model paideic în cultura umanistă“. După standardele unei epoci precum cea în care trăim astăzi, volumul ar fi trebuit să fie recompensat cu titlul onorific de bestseller. La numai câteva luni de la apariţie, cartea circula din mână în mână, era discutată, analizată şi recomandată. La nivelul acelor ani însă, şi având ghinionul racordării la cea mai neagră perioadă a socialismului românesc, „Jurnalul de la Păltiniş“ a avut destinul unui obiect interzis, dezbătut pe la colţuri, ascuns de ochii indiscreţi şi fiind miza unor schimburi, precum cele contra unor pachete de unt, ce ar face tinerii din ziua de astăzi să zâmbească.

Reeditat imediat după Revoluţia din decembrie 1989 şi completat cu pasajele ce fuseseră scoase de cenzură la momentul primei apariţii, „Jurnalul de la Păltiniş“ şi-a continuat, şi în epoca democratică, ascensiunea fulminantă. A fost redescoperit de o nouă generaţie, iar aspectul secret, primit fără voia sa în comunism, a dispărut, apropiindu-se mai tare de sensul subtitlului: un model educaţional.

O nebunie asumată
„Jurnalul de la Păltiniş“ este una dintre acele cărţi care, după toate rigorile impuse de un astfel de tip de discurs, pare imposibil de explicat cuiva care ar fi curios cu privire la tema lucrării. Ce ai putea să-i spui unei astfel de persoane? Că este despre nişte oameni care se plimbă, citesc, mănâncă şi discută filozofie? Că este despre un domn extrem de cultivat ce-ţi dezvăluie tainele gândirii? Că este o fabulă idilică despre cum nişte oameni au trecut printr-un regim opresiv cu nasul în cărţi şi mintea la concepte mai mult sau mai puţin abstracte? Sau, şi mai rău, ai putea risca să încerci să fii concis, să redai tema cărţii în câteva cuvinte, şi să ajungi denigrat pentru folosire ilicită de metafore şi idealism.

Şi, totuşi, „Jurnalul de la Păltiniş“ este despre ceva. În 1998, când am intrat la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, mai mult de jumătate dintre colegii mei se aflau acolo, la examenul de admitere, din acelaşi motiv ca şi mine: citiseră „Jurnalul“. În carte nu era vreo reţetă filozofică, nu ţi se explica vreun sens ultim sau vreun traseu spre realizarea de sine, dar îţi deschidea un drum, pe care-l credeai inexistent sau, în cel mai bun caz, definitiv închis. Iată, dincolo de viaţa reală, asta în care ne mişcăm cu toţii, cu micile noastre bucurii, nefericiri, idealuri şi obiective, există şi altceva. Un loc în care cuvintele se rostesc şi se folosesc altfel, în care majoritatea conversaţiilor purtate nu sfârşesc în banalul clasic. Ce formă mai frumoasă de nebunie asumată, decât cea în care, într-o lume dominată de facturi la utilităţile curente, să discuţi, cu o seriozitate de parcă n-ar mai exista ziua de mâine, despre categoriile lui Kant, despre triada lui Hegel sau despre fiinţa-întru-moarte a lui Heidegger?

constantin noica
De fapt, ceea ce e în «Jurnal» de resortul filozofiei rămâne mai mult sau mai puţin enunţiativ. Rostul cărţii nu este de a expune o filozofie, ci de a înfăţişa o atitudine şi un program. Alexandru Paleologu, scriitor

Un portret divizat
Redus schematic la bază, „Jurnalul de la Păltiniş“ povesteşte câteva întâlniri dintre trei persoane: Constantin Noica, Gabriel Liiceanu (autorul cărţii) şi Andrei Pleşu. Primul din ipostaza de maestru, ceilalţi doi, discipolii. Scrisă sub forma unui jurnal, după cum precizează şi titlul, cartea conţine însemnări din perioada 21 martie 1977 - iulie 1981.

Retras la Păltiniş, în judeţul Sibiu, într-o cămăruţă umilă, de numai 8 metri pătraţi, organizată în jurul unui pat, al unei mese de lucru improvizate şi al unui lighean cu apă, în permanenţă aşezat pe sobă, Noica lecturează, conspectează, scrie, îşi notează întrebări şi, mai ales, gândeşte la o viteză ce ar face invidios şi un inginer desemnat să construiască procesoare de calculator performante.

Periodic, Constantin Noica este vizitat, din Bucureşti, de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, pentru sesiuni de câteva zile de lecturi, discuţii şi analize. Prin cărţile dezbătute, numele celor care apar în discuţii şi aparatul conceptual folosit, „Jurnalul de la Păltiniş“ pare o adevărată istorie de filozofie informală.

Însă nu este numai despre asta. Este, în primul rând, despre viaţă. Despre relaţia dintre aceşti oameni, despre portretul lui Noica, despre bucuriile, mirările şi incertitudinile sale, despre temerile autorului, atât la nivel personal, cât şi în raport cu mentorul său. Despre trei oameni care, în perioa-da în care socialismul îşi lua avânt în întreaga ţară, studiau latina şi greaca veche.

De altfel, după lecturarea cărţii, Emil Cioran avea să exclame: „Un străin care ar citi «Jurnalul» ar putea crede că în anii aceia oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditaţii atemporale sau să viseze la soarta civilizaţiei!“.

„Preotul pe dos“
Într-o dimineaţă, Noica este interpelat, la ieşirea din căbănuţa sa din Păltiniş, de o mamă venită de departe pentru a-l întâlni. Lângă doamnă, se afla copilul acesteia, purtat peste munţi şi judeţe pentru a-l întâlni pe domnul cel important. În descrierea scopului călătoriei, mama copilului îi precizase odraslei că urmează să întâlnească „un filozof“, o explicaţie care, evident, l-a lăsat pe cel mic într-o uşoară stare de perplexitate. „Ce este aia filozof, mami?“ „Întreabă-l pe domnul Noica“, i-a răspuns mama. Iar Noica s-a uitat la cel mic şi i-a spus: „Filozof e un fel de preot pe dos“.

constantin noica
Filozofia e pentru ei toţi, maestru şi discipoli, singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului, iarăşi şi iarăşi: ea delecta, suverana... Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului. Nicolae Steinhardt, gânditor

De la această poveste adevărată, istorisită de Andrei Pleşu, poate fi începută lectura cărţii. Ce înseamnă acest „preot pe dos“? În primul rând, ar putea fi vorba despre lipsa certitudinilor şi a răspunsurilor clare, pentru care oamenii apelează la preoţi. Noica nu pretinde să ofere aşa ceva. Apoi, la nivel discursiv, o înlocuire a ascultării întâlnite în taina confesională (şi a oferirii „remediului“ final) cu o structură nouă, în care fiecare îl aude pe celălalt. Aceasta este figura lui Constantin Noica, personajul din „Jurnalul de la Păltiniş“. Când stăpân pe sine şi superior, când cuprins de incertitudini, când jovial şi de un umor fantastic, când solicitant şi din cale afară de serios, când precum un copil care învaţă cum să pună întrebările cele mai eficiente pentru a afla răspunsul dorit, când analitic şi critic din cale-afară.

Iar portretul acestui om, ce pare să depăşească paginile cărţii şi să-ţi invadeze camera şi viaţa, este motivul destinului ciudat al unei cărţi, concepută ca un jurnal, cu alte cuvinte confesiv, şi transformată, în egală măsură, într-o carte despre tine şi despre celălalt.

Câteva poveşti cu şi despre un filozof

 

Constantin Noica era o persoană riguroasă. Pentru a putea lucra, citi şi discuta alături de el era nevoie de nişte condiţii obligatorii. Franceza şi engleza erau pornirea, însă fără de germană nu se putea. În plus, niciun doritor de a pătrunde în tainele filozofiei nu se putea aventura în esenţă fără greaca veche şi latină. Acelaşi Noica avea şi cele „100 de cărţi obligatorii“: o listă de lucrări ce constituiau baza oricărui studiu serios. Abia ajuns aici, puteai începe.

Pare descurajant, pare că vorbeşti despre vreun dascăl despotic, riguros din cale-afară. Dar ce te faci când dai peste o declaraţie „incendiară“, de tipul celei ce urmează, rostită în prezenţa celor doi discipoli, Liiceanu şi Pleşu, în timp ce Noica le arăta câte pastile trebuie să ia într-o singură zi: „Dragii mei, v-aţi gândit vreodată cum ştie fiecare pastilă cum să ajungă la organul care are nevoie?“? Sau, de o dilemă similară, rostită în faţa unui castron de ciorbă, la cantina din Păltiniş: „V-aţi gândit vreodată cum poţi să evaluezi, din interiorul tău, cât vei înghiţi din exteriorul tău?“. Cu alte cuvinte, v-aţi pus problema ce-ţi spune că mai intră încă o lingură de ciorbă?

Acesta este „celălalt Noica“, acela pentru care întreaga lume devenea o uriaşă planşă de joc, analizată cu ajutorul aparatului filozofic. Umorul lui Noica, combinaţie fatală între un soi de naivitate şi o curiozitate copilărească, s-a transformat deja în legendă. Andrei Pleşu povestea că Noica avea chiar o „teorie a galoşului“, rezultată în urma unei călătorii la sora sa, în Franţa, unde nu reuşise să-şi procure încălţămintea dorită.

Despre drumuri blocate
Cu prilejul aceleiaşi vizite, a avut loc următorul schimb de replici, între Noica şi sora sa. „Eşti în Franţa, uită de tot ce e în România, aici găseşti orice ţi-ai fi putut dori vreodată“, i-a spus sora filozofului. La care Noica ar fi replicat sec: „Şerbet“.

Lui Alexandru Rusu i se spunea „Kant“, când era student. Locuiam în acelaşi cămin din Bucureşti, pe acelaşi culoar, şi, de fiecare dată când intram în camera lui, Alex citea „Critica Raţiunii Pure“. De altfel, Kant era singurul autor care-l interesa. Îl devora ca pe un roman poliţist, spre stupefacţia noastră, a celorlalţi, care-l găseam bătrânesc, greoi şi uşor inutil. Apoi, în anul II de facultate, Alex a descoperit misterele limbajului HTML, prin intermediul unui opţional de „Informatică“. L-a fascinat din prima şi s-a apucat serios de el. Astăzi, e programator. Câştigă bani buni, dar continuă să afirme că fără Kant, fără sistemul pe care i-l creaseră lecturile repetate, n-ar fi reuşit niciodată. Alex este unul dintre cei care ajunseseră la Filozofie după o lectură entuziastă a „Jurnalului de la Păltiniş“.

Constantin Noica, alături de Adrian Păunescu, la Păltiniş

„Băi, ce e fascinant acolo e cum vorbeşte Noica. Chiar şi când se referă la o banalitate, foloseşte toate cuvintele potrivite. Nu e nimic în plus sau în minus. Mie asta mi-a plăcut, pentru că auzeam în jurul meu ce aud şi astăzi: o grămadă de conversaţii despre absolut nimic, spuse pe tonul a ceva, aşa, grandios. La el nu era risipă deloc. Nu scotea nicio vorbă la întâmplare“, spune Alex.

Tot Alex şi-a amintit şi de un alt coleg, Tărăbuţă, dispărut, între timp, fără urmă. Ne-am dat seama că atât ştiam despre el, că-l cheamă Tărăbuţă. Aşa se prezenta, nu ne-a interesat niciodată numele mic. Ei bine, acest om, fără nume mic, rămăsese în minţile noastre prin următoarea frază, prin care ne spunea cum l-a convins pe el Noica, din „Jurnalul de la Păltiniş“, să se apuce de filozofie. Tărăbuţă vorbea rar, extrem de pretenţios, de parcă ar fi recitat, iar pe acest ton a spus, în iarna anului 1998, următoarea sentinţă: „Noica m-a tras de pe drumul blocat în viaţă.

constantin noica

Constantin Noica şi oamenii simpli: „Paltonaşul“ şi „băscuţa“


Parte din „mitul Noica“ s-a construit chiar la Păltiniş, departe de ochii intelectualilor ce-i călcau pragul filozofului român. Norica Becheş (foto), o femeie simplă, ce se ocupa de chioşcul de cărţi al staţiunii montane, astăzi în vârstă de 68 de ani, a locuit şase ani în aceeaşi căbănuţă cu Noica. „Într-una din zile a apărut, înalt, simplu, cu paltonaşul de la Jilava, cu o băscuţă roasă, ca şi paltonaşul“, îşi aduce aminte Norica Becheş.

Aceasta oferă mărturia rutinei zilnice legendare a filozofului. „Dimineaţa servea un pic de ceai de siminichie, un pic de pâine cu unt şi te mai miri ce, şi de la căbănuţa noastră pleca pe drumul de altădată, pe la vechile cabane, pe lângă schit, şi urca pe partea cealaltă. Aceea era ora şi jumătate a dânsului pe care o făcea zi de zi, nu conta dacă era frig, ploaie, zăpadă. După aceea citea şi, după ora 2, din nou începeau scrisul, gândirea. Seara, de la 8 putea veni oricine la el, dar până atunci timpul dânsului era foarte preţios, era timpul de scris“, povesteşte Norica Becheş.

Meditaţii la germană pentru ospătari
În slalomul printre amintiri, femeia vizualizează, zâmbind, cum filozoful ieşea pe geam, după ce mânca fructe, şi le arunca veveriţelor coji şi resturi, dar şi cum îşi făcea timp, seara, să-i înveţe limba germană pe ospătarii din Păltiniş. „Pe ospătari îi medita în limba germană, seara de la 6-7. Îşi făcea timp la recepţie, în centru, să vină ospătarii sau ospătăriţele care nu aveau accent german să înveţe măcar frazele uzuale pentru a putea vorbi cu turiştii“, povesteşte femeia.

constantin noica
Veneau studenţii şi stăteau în jurul cabanei, pe iarbă, şi îl ascultau. Ce le spunea pe limba lor, ce le citea el, era frumos-frumos. Radu Chiorean, cabanier în Păltiniş

Un accident mai mult decât banal, cel puţin în aparenţă, avea în final să-i curme viaţa. A alunecat în camera în care locuia şi a căzut. De la parter, Norica Becheş a auzit izbitura şi a fugit sus într-un suflet. L-a găsit în şezut, învelit în paltonaşul de la Jilava. Făcuse o fractură de col femural. Au chemat de urgenţă Salvarea şi au ajuns la Sibiu. „A fost dus la ortopedie, a făcut tratamente, apoi a început să se simtă mai bine, ba chiar şi să scrie. M-a rugat să-i aduc cărţile, aştepta să fie operat. A patra zi de stat în spital mi-a spus optimist: «Tot aţi vrut să-mi faceţi supică, când ies din spital vă accept prânzul la ora 18.00“, îşi aminteşte Norica Becheş.

Cu toate acestea, problemele de sănătate ale filozofului s-au agravat. În dimineaţa zilei de 4 decembrie 1987, când a coborât de la cabană în oraş, Norica Becheş a fost anunţată că trebuie să aducă nişte haine. Noica încetase din viaţă, la vârsta de 78 de ani. (Ramona Găină)

Andrei Pleşu:„Noica îţi dădea sentimentul că nu poţi să pierzi decât dacă nu joci“

andrei pleşu


„Weekend Adevărul“: Când aţi făcut ultima oară o plimbare? Aşa, ca exerciţiu al trupului.
Andrei Ple
ş
u: Nici în privinţa asta n-am fost un discipol disciplinat. Domnul Noica ne spunea adesea că gândirea depinde, oricât ar părea de ciudat, şi de picioare, de exerciţiul fizic: „Când mă blochez, când nu mai am suita convenabilă a ideilor, urc un deal“. Deşi mie îmi spun doctorii, de câte ori au ocazia, că trebuie să mă plimb zilnic sau măcar de trei ori pe săptămână, recunosc că sunt, prin natura mea, leneş. Şi că, oricât ar părea de scandalos, mă plictisesc la plimbare. Sunt unii care spun că e frumos: vezi oameni, pomi, te gândeşti la lucrurile tale. Nu! Eu mă gândesc numai când trece jumătatea de oră ca să închei, fiindcă nu mă distrează deloc.

„Modelul Noica e unic“
Dar plimbările cu Noica?
Era altceva. Noica avea întotdeauna, în timpul plimbărilor, ceva de spus. Uneori ne exaspera, fiindcă iarna era viscol, bătea vântul, iar el continua să vorbească până la sufocare. Eram îngrijoraţi să vedem că nu realizează vitregia meteorologică din jur. Dar nici nu simţeam când trece timpul. M-aş plimba mai uşor, de altfel, dac-ar fi cineva cu care să fac plimbări în varianta Noica. Adică nu făcând pur şi simplu sport sau bârfă, ci încercând să punem în mişcare şi câteva idei.

Nu mai există cineva cu o personalitate similară cu a lui Noica? Un formator de şcoală...
Din punctul meu de vedere, nu. Dar nu pot să vorbesc în numele tuturor oamenilor tineri, studioşi, care poate şi-au găsit modele. Din punctul meu de vedere însă, modelul Noica e unic.

Ce avea Noica şi nu găsiţi la altcineva?
Vă răspund rapid, nu neapărat în ordinea importanţei : de pildă, era un om foarte bine crescut – nu ştiu dacă aţi observat că această virtute dispare. Îmi făcea plăcere să văd că cineva ştie să întreţină o conversaţie, ştie să spună ce-i de spus la o masă, la o plimbare, la o dezbatere şi, mai ales, ştie cum s-o facă. Domnul Noica era un om foarte cultivat, care-şi ştia bine meseria şi care avea capacitatea de a te face, în mod spontan, aderent la întrebările şi la cercetările lui. Era un om atent la celălalt – iarăşi vă întreb dacă aţi observat cât de puţin mai ştiu astăzi oamenii să asculte şi să intre în dialog cu celălalt. Noica ne-a spus odată: „Când am în faţa mea un tânăr, el îmi devine brusc mai important decât eu însumi“. Asta-i o virtute pe cale de dispariţie: să poţi uita de tine, să te investeşti într-un interlocutor care aşteaptă de la tine răspunsuri, sfaturi, reacţii potrivite. Iar el avea această virtute extraordinară de a-ţi da senzaţia că tu eşti cel important în momentul în care discuţi cu el.

Cele 10 ore de greacă
Cum aţi intrat în contact cu Noica?
El a căpătat, după ce a ieşit din închisoare, un post de cercetător la Centrul de Logică al Academiei, unde era director Athanasie Joja. Acolo s-a cunoscut cu Sorel Vieru, iar prin Sorel Vieru l-a întâlnit, cred, pe Gabriel Liiceanu. Despre mine, i-a vorbit întâi soţul profesoarei mele particulare de limba engleză, văduva lui Mişu Polihroniade. E vorba de avocatul Lăzărescu, care se cunoscuse cu Noica în închisoare şi care i-a propus o eventuală întâlnire cu „un tânăr harnic şi studios“. Dar cel care m-a dus de mână la domnul Noica a fost un prieten şi coleg de facultate, Marin Tarangul, care fusese şi el în puşcărie. Marin mi-a atras mai întâi atenţia asupra textelor lui Noica din „România literară“ – unde reîncepuse să publice. Mi-a spus: „Citeşte să auzi cum sună limba filozofiei!“. Nu prea aveai ocazia, pe-atunci, să auzi acel sunet. Pe vremea aia, domnul Noica stătea în Berceni, într-un apartament de două camere. Cum făcea de obicei, ne-a oferit ca introducere 10 ore de greacă. Apoi mi-a dat trei cărţi care nu erau de strictă specialitate: „Spaţiul mioritic“, de Lucian Blaga, jurnalul soţiei lui Bach, Anna Magdalena Bach, şi „Le Génie du christianisme“, de Chateaubriand.

Prima întâlnire cum vi s-a părut? Era un simplu interlocutor, un pedagog – date fiind cele 10 ore de greacă – sau avea o aură aparte?
Întâi că mi se impusese deja prin scris, iar el ca interlocutor era mai mult decât un simplu partener de tacla. Era, în mod vădit, cineva care avea ceva de transmis. În plus, avea aura generaţiei interbelice. Era în aceeaşi linie cu Mircea Eliade, cu Emil Cioran, cu Eugen Ionescu şi ni se părea că, prin el, avem contact din nou cu această lume, o lume a reuşitei şi a normalităţii culturale româneşti. De altfel, domnul Noica era prieten cu toţi. Cât despre noi, eram în căutarea unui mod de a funcţiona intelectual pentru care n-aveam modele în jur. Îmi amintesc că făcusem aproape un sindrom de colecţionar, dornic să-şi completeze „insectarul“: cum auzeam de cineva din cei „vechi“, mă duceam repede să-l cunosc. Aşa am ajuns la Nichifor Crainic, la P. Benedict Ghiuş, la Nicu Steinhardt, la Alexandru Paleologu etc. Şi la Institutul de Istoria a Artei erau câţiva foşti-tineri, elevi ai lui Vianu, ai lui Călinescu. Ion Frunzetti, asistenul lui Tudor Vianu, mi-a fost profesor. Edgar Papu, la fel. Deci, m-am format în jurul câtorva puşcăriaşi şi în jurul câtorva interbelici. Acum, ni se reproşează asta. Se spune că suntem demodaţi, că idolatrizăm interbelicul. Păi, ce să idolatrizez, anii ’50?


Noica: „Îmi place că arăţi a premiant“
Până la momentul acestei întâlniri, probabil că aveaţi deja o metodă de lucru. Cum s-a schimbat ea?
Prima amprentă a întâlnirilor din Berceni a fost legată de aparatul tehnic al meseriei. Domnul Noica ne-a transmis sentimentul că filozofia, gândirea, scrisul în general sunt profesiuni exigente, care presupun mai mult decât câteva dexterităţi la îndemână. Ele presupun un antrenament, un instrumentar specific fără de care nu poţi funcţiona corect. De aceea, a insistat foarte mult pe limbile străine. Un om de cultură trebuie să aibă acces direct la marile texte ale  domeniului lui – ceea ce înseamnă că trebuie să ştie cel puţin două-trei limbi moderne şi, dacă se poate, una-două limbi vechi. În orice caz, în filozofie, nu poţi funcţiona fără germană. Eu n-am ştiut germană până la 25 de ani. Am învăţat datorită insistenţelor domnului Noica şi, după ce-am învăţat, mi-am dat seama că e de neînţeles cum de-am putut trăi fără ea. Franceza şi engleza erau deja asumate. M-am străduit cu greaca, n-am reuşit cu sanscrita, n-am avut cuminţenia necesară. La sanscrită, eram coleg cu Ioan Petru Culianu. El a avansat. Când m-am întâlnit cu el, după mulţi ani, în străinătate, mi-a dat un telefon şi mi-a spus ceva în sanscrită. Am simţit că mă testează, dar am căzut testul. În fine, revin la exigenţa „meseriei“: limbi străine, disciplină, lecturi : „cele 100 de cărţi“ cum le spunea dl. Noica. Şi apoi lucrul pe text: ne întâlneam şi făceam analiză de text pe Platon, pe Hegel, pe Goethe.

andrei pleşu
Nu-mi vine să cred cum a ajuns să interpreteze generaţia mai tânără episodul Păltiniş. Cu un fel de parapon: «elitiştii», «autointitulaţii» etc. Ţin să se definească prin conflict cu generaţia noastră, şi-au inventat un duşman. «Aţi monopolizat tot, aţi încălecat cultura!» Dar, domnilor, nu vă mai ocupaţi de noi! Eu, unul, aş fi fericit să fiu lăsat în pace.

N-aţi pronunţat acest cuvânt, însă reiese din tot ce spuneţi: seriozitate. Dumneavoastră aveaţi seriozitatea asta sau aţi educat-o?
Eu cred că o aveam. Am fost un elev foarte cumine – o spun cu oarecare strângere de inimă, întrucât cred că eram foarte antipatic. Eram bătrânicios, genul premiantului competitiv. De altfel, Noica a observat asta imediat. Mi-a spus: „Îmi place că arăţi a premiant“. Deci, aveam această hărnicie nu neapărat bazată pe pasiune, ci, mai curând, pe o cuminţenie înnăscută, ţinând, poate, de zodia  Fecioarei. Cred că şi Gabriel era deja un om aplicat, o natură analitică, încât seriozitatea era subînţeleasă. Dar n-aş vrea să se creadă că întâlnirile noastre aveau ceva ţeapăn, belferesc, academic. Pe mine, „Şcoala de la Păltiniş“, ca titulatură, mă irită. Noica însuşi înţelegea prin „şcoală“ altceva decât se înţelege de obicei (scrisese în anii ’40 că ar vrea să facă o „şcoală“, dar una unde să nu se-nveţe nimic…).

„Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.“
Prin urmare, Păltinişul nu era genul de celulă pedagogică crispată. Totul se petrecea în spaţiul colocvialităţii, al unei cordialităţi în care eram trataţi, în chip generos, ca fiind mult mai mult decât eram de fapt. Eu dau acum peste texte de-ale mele de-atunci pe care i le-am arătat şi domnului Noica şi roşesc când le văd. Mă gândesc ce tupeu am avut eu să i le-arăt şi ce generozitate a avut el să mă încurajeze să continui. Dacă acum mi-ar da mie cineva texte de acelaşi fel, aş fi foarte sever. Or, el a fost cât se poate de receptiv, iar asta m-a ajutat enorm. Dincolo de toate, vreau să vorbesc şi despre inima bună a domnului Noica. Era un om bun, domnilor, era un om plăcut şi cumsecade, o prezenţă în preajma căreia te simţeai bine, care nu ţi se impunea în variante solemne, magisteriale. Era un frate mai mare, un părinte, un prieten. Nu se putea să nu te lipeşti afectiv de el. Toate astea într-o ambianţă mizeră. Lumea nu-şi poate închipui în ce condiţii şi-a petrecut omul acesta ultimii ani de viaţă. Şi cum a asumat precaritatea. Când au vrut să-i dea o pensie de la Uniunea Scriitorilor, a spus că e prea mare, a cerut i se  micşoreze; voiam să-i încălzim baia cu un reşou improvizat, dar a refuzat, ca să facem economie…

andrei pleşu

„Mircea Eliade ştie sezoanele pastramei? E inadmisibil!“


Spuneaţi că, după trei zile cu Noica, aveaţi sentimentul că totul e posibil, că puteţi reuşi. Aţi mai avut sentimentul acesta după ’89?
Nu, niciodată un om nu m-a stimulat atât de mult ca el, nu mi-a încărcat bateriile atât de bine. După un drum la Păltiniş eram extrem de tonic. Era un perfect „antrenor“. Îţi dădea sentimentul că nu poţi să pierzi decât dacă nu joci. Pentru nişte tineri care trăiau într-o atmosferă destul de confuză, asta conta imens. Insist asupra faptului că nu era o dăscăleală de tip clasic. Şi nici un exerciţiu de îndoctrinare. Sunt mulţi care-şi imaginează, mai ales azi, că acolo totul era îmbibat ideologic, că ne făcea el niţel Hegel şi niţel Platon, dar ne ademenea şi spre o gândire naţionalist-conservatoare. Ceea ce e o aberaţie! Noi nu făceam politică. Pe de altă parte, până şi asta ni se reproşează: „Păi, de ce nu făceaţi?“. Păi, nu făceam! Politică era în jurul nostru destulă, iar noi ne duceam la Păltiniş să luăm o gură de oxigen, să facem ceea ce nu se făcea în restul timpului şi al instituţiilor: cultură, meserie, lectură. Rezultă aproape că, dacă n-ar fi fost Păltinişul, Ceauşescu ar fi căzut mai repede... (râde)

L-aţi fi dat jos cu 10 ani mai devreme?
Astea sunt vorbe în vânt, proferate de inşi care n-au trăit epoca sau care, dacă au trăit-o, n-au înţeles nimic. Acum mai e o întrebare cu un subton de suspiciune: cum de-au apărut cărţile? Sunt tot felul de construcţii formidabile, de scenarii, care nu ţin cont de faptul că sistemul comunist, la noi, era un amestec de severitate şi arbitrar. Nu era nimic previzibil. O dată ţi se dădea paşaport, altă dată nu ţi se dădea. Dacă nimereai un redactor de carte tenace, sau pe cineva la cenzură care voia să facă o faptă bună, sau un ideolog „credibil“ dispus să facă un referat „de trecere“, cartea apărea. Nouă nu ne-a ieşit nici măcar dictatura în mod serios – reiau ce spunea Belu Zilber: „Comunismul românesc a fost un amestec de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale“. Era mereu prezentă o  componentă de bezmeticeală balcanică. Vorba lui Petrache Ţuţea: România are meritul de a fi fost singura ţară comunistă care a dovedit că regimul comunist este imposibil. Totul a mers aiurea.

Ca un paradox, când a apărut „Jurnalul“, aveaţi domiciliul obligatoriu?
Eram dat afară din facultate, din partid. N-aveam încă domiciliu obligatoriu. Când am fost dat afară, Fundaţia Humboldt, care mă mai invitase şi în ’75, a simţit că trebuie să m-ajute şi mi-a trimis o nouă invitaţie la o bursă. E un paradox: apare cartea, dar unul dintre personaje e interzis. Probabil că era vorba de „departamente“ de control separate (râde).

Andrei Pleşu, alături de Constantin Noica şi Alexandru Paleologu

Aţi citit carea înainte de apariţie?
Nu. N-am ştiut nimic. Gabriel lucrează întotdeauna în secret. N-am citit, înainte de apariţie, nici „Dragul meu turnător“. „Ce mai faci?“ „Lucrez la o chestie?“ „La ce?“ „Nu pot să-ţi spun!“ Înainte să apară „Epistolarul“, mi-am dat totuşi seama că  „ni se pregăteşte ceva“: eram împreună la Heidelberg şi i-am spus că mi-a scris Radu Bogdan. „Să-mi arăţi şi mie scrisoarea.“ „I-am şi răspuns.“ „Să-mi arăţi şi răspunsul!“ „Păi, l-am trimis, nu mai pot!“ „Aoleu, ce nenorocire! De ce l-ai trimis fără să faci o copie?“ Am simţit că ceva e straniu, dar n-am luat nimic în serios. Operaţiunea a fost perfect clandestină..

Ce reacţie aţi avut când aţi citit?
Am fost uimit de memoria subtilă a domnului Liiceanu. Exactitatea cu care a notat tot ce vobeam, chiar şi modul în care vorbea Noica – am regăsit tonul lui, stilul dialogului – e, în sine, o performanţă. Noica a fost niţeluş şocat. La început, a resimţit toul ca pe o indiscreţie, pentru că în carte apare şi în postùri pe care un om nu vrea neapărat să le vadă publice.

andrei plesu si noica
Noica imaginase o metodă de a sistematiza filozofia în jurul a patru autori: citeşti Platon şi ai toată perioada presocratică, citeşti Aristotel şi ai tot Evul Mediu care a decurs din el, citeşti Descartes şi ai toată modernitatea până la Kant, citeşti Hegel şi-i ai şi pe Husserl, şi pe Heidegger, dar şi pe Marx.

Portretul care-i este făcut în „Jurnal“ este o combinaţie între rigoarea şi neîndemânarea sa.
Da, pragmatic vorbind, era un om profund neîndemânatic. Avea două mâini stângi, îi lipseau dexterităţile curente. N-avea reflexe de adaptare şi n-avea nici apetituri. Ne-a povestit că, în ultimul an de puşcărie, când începuseră să se poarte mai blând cu ei, ca să-i reeduce, să le dea drumul pe stradă cu „gândire pozitivă“, a venit un caraliu şi i-a spus: „Domn’ profesor, pot să vă fac rost de-o scrumbiuţă“. El, simţind că miroase a privilegiu, a spus: „Dac-aţi putea, mai bine un iaurt“. Există genul ăsta de oameni, care, dacă le oferi s-aleagă între o fleică şi un lapte bătut, vor lapte bătut.

Păreţi diferit la acest capitol. Au fost discuţii, mici ironii despre aceste preocupări?
Două lucruri îl enervau la mine: întâi că eram preocupat pe-atunci de probleme de tehnică spirituală. Întrebarea mea era: cum să te mântuieşti? De la yoga până la creştinism, mă interesa soteriologia: cum mă salvez? Îmi spunea că e o preocupare absolut inadmisibilă, că trebuie să depăşesc această problematică, fără vreo legătură cu filozofia: „E un fel de a te ocupa obsesiv de fratele porc şi de sufleţel“. Apoi, pentru el era de neînţeles cum de mulţi „mari români“ avuseseră probleme cu mâncatul. Ne-a dat câteva exemple: Nae Ionescu a murit, zic unii, intoxicat cu pastramă, Ion Petrovici ţinea conferinţe la Sorbona şi n-avea timp să mai stea la dezbateri pentru că voia să meargă la restaurant, Tudor Vianu a murit pentru că a abuzat, într-o seară, de icre negre. Mircea Eliade i-a spus lui Noica: „Dragă, nu se poate ca Nae să fi murit intoxicat cu pastramă, fiindcă nu era sezon de pastramă“. Era scandalizat: „Carevasăzică, Mircea ştie sezoanele pastramei! E inadmisibil!“. Într-o zi, pe acest fundal, i-am spus: „Am găsit o reţetă: raţă fiartă în coniac“. L-a stupefiat! „Ţii minte astfel de lucruri? Ai să păţeşti la fel!“ Totuşi, trebuie să spun, se simţea bine la o masă. La un moment dat, a venit cineva în vizită şi i-a adus o ţuică. S-a supărat! „Îmi aduc plocoane ca la dentist?“ Dar de la o vreme, când venea cineva cu mâna goală, era uşor iritat: „Măcar aşa, simbolic...“.

La înmormântarea lui Noica: de la stânga la dreapta, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Alexandru Paleologu

Aţi fost un discipol bun?
Gabriel îmi reproşa mereu: „Cum reuşeşti să nu fii complet disponibil?“. Fiindcă aveam uneori reacţii de învăţăcel nărăvaş; sunt mai bombănitor, am gură rea, spirit de contradicţie. Gabriel era aproape întristat, dacă nu direct ofensat de faptul că am în faţă un asemenea maestru şi, în loc să ascult fără să crâcnesc, mă tot joc de-a spiritul critic. Am fost chiar în stare, obsedat de temele mele soteriologice, să spun, după un seminar despre Hegel: „Nici cu Hegel n-am ce face! Nu m-ajută“. A fost o nenorocire, o prăbuşire totală. Paradoxul este că, după ce-a murit Noica, am simţit că lecţia lui rodeşte mult mai mult în mine. Am uneori sentimentul că, pe măsură ce trece timpul, eu mă „noicizez“, în vreme ce Gabriel, care era un discipol foarte serios, s-a emancipat, a devenit mai independent, mai liber.

Interpretarea lui Noica la „Fenomenologia spiritului“ e ca o poveste.
Asta a vrut să fie, fiind vorba de una din cele mai grele cărţi din istoria filosofiei. Obişnuia să spună: „Trebuie să reuşeşti să faci ideile să umble pe stradă“. Să adăugăm şi înzestrarea lui literară, era un excelent scriitor. Şi i se părea că orice idee poate fi povestită. Mie mi-a rămas această metodă. În fond, cartea mea, „Parabolele lui Iisus“, pe care am subintitulat-o „Adevărul ca poveste“ e în aceeaşi „plasă“ metodologică. Trebuie să spun, de altfel, că unul din lucrurile esenţiale pe care le-am învăţat de la Constantin Noica a fost tehnica de a „desfăşura“ un subiect: fie că faci o conferinţă, fie că scrii un eseu, există o tehnică de ordinul retoricii în expunerea pe care-o faci: vreau să spun asta, am atâtea puncte, voi parcurge următoarele trepte şi voi ajunge la următoarea concluzie. Asta face orice expunere să fie mai uşor de urmărit. E un tip de respect şi de politeţe faţă de ascultător. Discursurile multora sunt, adesea, o brambureală, o fiţăraie, cu mici poante simpluţe, în care nu se simte scheletul, structura.

andrei plesu si noica
Noica, de regulă, citea anumiţi autori integral. La un moment dat, citea pentru a patra oară Kant. Ţin minte că, după ce a terminat de citit, ne-a spus: «Dragii mei, l-am recitit pe Kant a patra oară. Cam plat». (râde) Noi ne rupeam dinţii în el de la primele pagini.

Dar ce credeţi c-a-nvăţat Noica de la dumneavoastră?
„A învăţat“ e mult spus, dar am avut, uneori, poate, un rol de gâze provocatoare. Îl stimulam, îl obligam să se desfăşoare lămuritor, să se reformuleze la nivelul nostru, să vină cu argumente şi strategii suplimentare. Cred că întâlnirile de la Păltiniş au reuşit să creeze un fel de comunitate în care fiecare din participanţi era, în moduri şi măsuri diferite, potenţat. De altfel, trebuie să vă spun că, deşi Păltinişul pare legat de un grup relativ mic, acolo veneau foarte mulţi oameni. Unii sunt şi enervaţi că, deşi s-au dus şi ei la Păltiniş, nu „joacă“ în filmul ăsta. Până şi domnul Steinhardt s-a supărat când a apărut „Jurnalul“: „Noi am stat cu el la Câmpulung, când avea domiciliu obligatoriu, în condiţii mult mai grele, şi de noi nu se vorbeşte“. Dar un jurnal de la Câmpulung nu s-a făcut.

Ne puteţi descrie climatul cultural al anilor respectivi? Ce acces avea un student la cărţi, fie că erau de filosofie sau de literatură?
La Filosofie, era inevitabil o atmosferă ideologică mai contrângătoare decât la alte facutăţi. La facultăţile de ştiinţe aplicate era vorba de domenii neideologice, însă la cele umaniste componenta ideologică atârna greu. La Filosofie sau la Drept era greu să intri dacă n-aveai un background convenabil  Asta nu înseamnă că nu au fost şi acolo profesori remarcabili care au reuşit să facă un fel de slalom mai mult sau mai puţin abil printre obstacolele ideologice. Accesul la cărţile mari era, uneori, posibil. În plan literar şi eseistic, „Biblioteca pentru Toţi“ pe care a reînfiinţat-o Mihai Şora era accesibilă oricui. Sigur, erau cărţi încă netraduse – n-aveai încă acces la Immanuel Kant, Friedrich Schelling, Fichte sau Platon –, dar până la urmă toţi au fost traduşi. Erau şi cărţi interzise pe care trebuia să le obţii pe sub mână. Erau şi autori interzişi până la un anumit moment: nu circula în România Cioran, pentru că era prea pesimist, ba chiar, în perioada proletcultistă, nu circulau Blaga, Iorga etc. Totuşi, la Istoria Artei, unde-am făcut eu studii universitare, am avut profesori esenţiali: Eugen Schileru, Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Edgar Papu şi alţii foarte buni. Dar, cu timpul, a devenit o problemă să te referi la arta medievală, de pildă, sau la orice tip de artă religioasă. Era socotit un derapaj mistic. În albumele epocii, când apăreau lucrări despre arta românească medievală, despre bisericile din nordul Moldovei, de multe ori, în fotografii, se tăiau crucile. N-aveai voie să spui „lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul“, trebuia să spui „lupta lui Gheorghe cu balaurul“, ceea ce muta lucrurile într-un cotidian misterios. Erau nişte superstiţii ideologice şi lingvistice care sunt ridicole azi, dar care erau extrem de incomode pe vremea aceea. În orice caz, era un tip de atmosferă în care setea de evaziune intelectuală, de maeştri, de întâlniri esenţiale era foarte mare. În acest context, pentru mine, pentru Gabriel, pentru mulţi alţii, întâlnirea cu Noica a fost o şansă nesperată pentru care sunt recunoscător şi azi.

andrei pleşu

„Limitele interioare“ ale studenţilor lui Noica


Noica îi considera pe disidenţi „victime ale unei iluzii“ şi credea că dialogul cu oamenii politici e un nonsens. Ce credeţi c-ar fi zis dac-ar mai fi trăit un an şi ar fi văzut oamenii în stradă, la Revoluţie?
Înainte de ’89, nimeni nu credea că se termină cu comunismul. Eram pregătiţi să trăim şi să murim în acest sistem. Noica, în orice caz, era sigur că nu se poate face nimic. Ne spunea mereu că politica e meteorologie, că n-ai ce să faci dacă plouă. A ieşi împotriva tancurilor sovietice sau împotriva Securităţii e un fel de a rata, iar singura variantă cinstită de supravieţuire şi chiar de distanţare faţă de regim e să faci cultură. Noi eram pregătiţi pentru o viaţă în care să ne concentrăm pe actul de cultură. Ar fi fost, aşadar, la fel de surprins cum am fost noi înşine. Vă mărturisesc că eu, până în ultima clipă, n-am crezut că se termină.

Apoi, mulţi dintre studenţii săi au fost implicaţi în Grupul de Dialog Social.
Cum îl ştiu, mă tem că n-ar fi fost de partea celor care, după ’89, au devenit foarte angajaţi politic. Le-ar fi spus: „Profitaţi că am scăpat şi apucaţi-vă de treabă! Nu pierdeţi timp!“. Eu însumi am avut în anii ’90 rezerve, observând că foarte mulţi inşi destul de acomodanţi şi cuminţi înainte de ’89 erau brusc cu pumnalul în gură. Mulţi intelectuali români şi-au trăit disidenţa după ce a dispărut comunismul. Noica ne-a spus o vorbă esenţială: „Va veni un moment când vă veţi da seama că limitele interioare sunt mult mai mari decât limitele exterioare“. Noi aveam privilegiul, până în ’89, să dăm vina pe sistem pentru tot ce nu ne ieşea. Cu bune raţiuni până la un punct. Dar n-am avut ocazia de a ne bate cu noi înşine, pentru că aveam ideea că duşmanul e în afară. Apoi, împrejurările ne-au fost favorabile  şi am descoperit fiecare, pe tarlaua noastră, care sunt propriile obstacole, inadecvări şi neputinţe. E o experienţă.

Vrem să vă recitim un fragment dintr-o poezie pe care aţi compus-o în urma primei vizite la Păltiniş: „Iar la stânga cu temei,/ Din cădere în cădere/ Urcă nebulos Andrei,/ Cel nebun întru mistere“.
(râde) E poemul pentru care m-a certat poeta Angela Marinescu. „Domnule Pleşu, e posibil să scrieţi poezii de secol XIX? Poezia e în alt moment acum.“ „A fost un episod intim, între prieteni. Eu nu mă socotesc poet.“ „Dar daţi un exemplu foarte prost poeţilor. Sunt cuvinte care nu se mai pot folosi!“ „Daţi-mi un exemplu!“ „«Prundiş» sună păşunist.“ „Păi, şi dacă am nevoie să spun «prundiş», cum spun?“ „Dar nu trebuie să aveţi nevoie!“

Gabriel Liiceanu:„Noica îţi spunea că fericirea e la îndemâna oricui“


„Weekend Adevărul“: Cât din intenţia scriitorului „Jurnalului de la Păltiniş“ a fost cea de a inspira generaţii viitoare, pentru a descoperi frumuseţea filozofiei, şi cât a fost o încercare de a reda un portret al lui Constantin Noica?
Gabriel Liiceanu:
Nu a fost nici una, nici alta. „Jurnalul de la Păltiniş“ a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Intenţia mea s-a rezumat la a povesti ce se întâmpla atunci. Simţeam că în acele bucăţi de timp privilegiate se petrece cu noi ceva cu totul neobişnuit. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când „te întâlneşti“ cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta.

Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit?
Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui –  că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.

Indicatorul spre „tărâmul fermecat“
Nu era şi o formă de a uita, cel puţin pentru o vreme, de lumea din care sosiseşi?
Păltinişul era un tărâm al lotofagilor. Vă amintiţi ce erau lotofagii în povestea aventurilor lui Ulise: „mâncători de lotus“. Mâncând din planta asta cu virtuţi de drog, lotofagii uitau de lumea din care veneau. Noica ne droga cu lotusul culturii. Era drogul evadării din teroarea Istoriei. Un drog dublu vinovat: pentru cei care păzeau graniţele Terorii, „mâncătorii de lotus“ de la Păltiniş erau transfugi; pentru judecătorii noştri din istoria actuală, era vorba de un drog vinovat pentru că ne sustrăgea de pe frontul „luptei cu Teroarea“. Cred că cei care, după ’90, au descoperit „Jurnalul“ şi s-au dus la Filozofie n-au făcut decât ce fac cei ce citesc cărţile marilor exploratori: unii dintre ei se duc să vadă cu ochii lor ţinutul descoperit.

image
liiceanu
Într-un fel trăieşte un om care a înţeles ceva din viaţa muritorilor şi care caută un mod articulat de a o trăi, şi altfel unul care trăieşte la întâmplare sau după cum îl bat vânturile modelor şi ideologiilor.

Cum vă explicaţi succesul extraordinar al cărţii? Sau, mai degrabă, cum vă explicaţi atracţia pe care oamenii au simţit-o faţă de pasaje întregi în care Noica jonglează cu un aparat conceptual destinat mai degrabă cunoscătorilor?
Jurnalul nu era atrăgător graţie acestor pasaje. Dincolo de „jonglatul cu un aparat conceptual“, oamenii care au citit „Jurnalul“ şi i-au provocat şi pe alţii să-l citească simţeau că, dincolo de pasajele acelea, se află, spuneam, un indicator care trimitea la un „tărâm fermecat“, dar unul, culmea!, la îndemâna oricui. Există chiar o poveste, despre un exemplar al „Jurnalului“ plătit cu patru pachete de unt  (una adevărată – mi-a fost semnalată într-o scrisoare care se referea în mod direct la persoana ce făcuse schimbul). Acel cineva spunea ceva tare frumos: că, în anumite situaţii de viaţă, şi pentru unii dintre noi, dieta spirituală („pâinea spiritului“) devine mai importantă decât cea alimentară. Ştiu pe cineva care, în anii ’50, şi-a vândut paltonul ca să-şi poată cumpăra „Critica raţiunii pure“. E drept, omul a făcut după asta pneumonie. E bine să poţi mânca şi puţin unt înainte de a porni în excursia de la Păltiniş.

„Filozofia e o investiţie de viaţă“
În carte pomeniţi despre perioada studenţiei dumneavoastră, despre modul în care, date fiind constrângerile vremurilor, un absolvent de Filozofie putea termina ciclul educaţional fără să parcurgă autori fundamentali precum Hegel, Heidegger, Platon sau Kant. Cum vă raportaţi la actua­la programă de învăţământ de la Facultatea de Filozofie?
Filozofia, astăzi, în România, nu se poate face la facultate, aşa cum nu se putea face nici atunci. E o lume clocită, lumea facultăţii, cu programe total neinspirate, nedornică de primenire, plină de profesori obosiţi şi, uneori, de impostori. Excepţiile existente nu fac masa critică a valorii. Studenţii nu sunt puşi în contact cu textele marilor gânditori şi nu li se dă cheia lecturii lor, pentru ca apoi să-şi poată alege dieta mentală care le convine. Filozofia nu este o joacă culturală şi nu asta trebuie să se înţeleagă când spuneam că Noica te făcea să descoperi „paradisul culturii“. Paradisul ăsta este piaţa produselor spiritului cu ajutorul cărora fiecare îşi alege felul în care îşi trăieşte viaţa.

Noica va rămâne pesemne ultimul autor de sistem din Europa, dar unul anacronic. Căci el face asta într-o vreme în care oamenii au nevoie să afle de la filozofi cum pot să-şi pună în ordine viaţa, nu cum să găsească «ordinea lumii» după o mecanică a conceptelor.

Bun, dar dată fiind situaţia pe care o descrieţi, ce şansă mai are un actual student la Filozofie?
Filozofia nu e gargară cu concepte, ci o investiţie de viaţă. Ea mijloceşte accesul la un instrumentar de interpretare a existenţei care îi poate da acesteia o formă convenabilă. Într-un fel trăieşte un om care a înţeles ceva din viaţa muritorilor şi care caută un mod articulat de a o trăi, şi altfel unul care trăieşte la întâmplare sau după cum îl bat vânturile modelor şi ideologiilor. De aceea, cine vrea o diplomă, trebuie să facă Filozofia, dar dacă vrea să facă cu adevărat filozofie trebuie s-o facă urmându-şi aplecarea, cum spuneţi, într-un cerc de prieteni şi cu cărţile mari ale lumii în braţe. Sunt lumi paralele, acestea.

 „Întâmplarea că mă aflu în spatele «Jurnalului» este cea mai frumoasă din viaţa mea“


În carte, Noica vorbeşte, în nenumărate rânduri, despre conceptul de „şcoală“, pe care părea să o conceapă cu dublă valoare: de ocrotire (extragere dintr-un mediu nesănătos şi expunere la adevăratele valori umaniste) şi de educare (prin lecturi, discuţii, provocări). Câtă relevanţă credeţi că mai are astăzi un astfel de model?
În disciplinele umaniste, nimic nu se poate face în afara construirii unei lumi bazate pe afinităţi spirituale şi care are în centrul ei pe cineva capabil să te înveţe supunerea în vederea marii eliberări finale. Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. „Cultură“ înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii.

Despre „nevoia pură de a consemna“
La momentul apariţiei, „Jurnalul“ a fost o gură de oxigen pentru cei care găseau, în cărţi, evadarea din comunism. Sunt conştient că această comparaţie e forţată, cinică, însă realitatea de azi aduce, pentru mulţi, destule neajunsuri. Ar putea juca „Jurnalul“ acelaşi rol?
V-am spus de ce cred că „bătaia“ „Jurnalului“ trece dincolo de contextul apariţiei lui. „Paradisul culturii“ reprezintă un recurs etern. Oamenii vor avea întotdeauna parte de un „infern“ (însăşi condiţia umană este unul) din care vor vrea să evadeze şi de un „paradis“ în care să poată evada.

Aţi simţit ca un moment special aniversarea de sâmbătă, 9 noiembrie? Aţi fost neliniştit, oare, că s-au împlinit 30 de ani? E mult? Cum va fi la 9 noiembrie 2023?
Am fost fericit să văd, cum spuneam, că „Jurnalul“ „bate“ dincolo de momentul naşterii lui. Asta s-a întâmplat, cred, pentru că a fost scris independent de gândul publicării, a fost scris din nevoia pură de a consemna o experienţă extra-ordinară, necontaminată neapărat de un timp al istoriei. „Jurnalul“ a fost scris ca o carte liberă, neatârnată. De aici, bănuiesc, şi atemporalitatea lui, puterea de a avansa prin timp fără povara epocii în care a fost scris. Sper, de aceea, că în noiembrie 2023 va fi la fel ca în noiembrie 2013. Întâmplarea că eu mă aflu în spatele acestei cărţi este, neîndoielnic, cea mai frumoasă din viaţa mea. Oricum, gândiţi-vă de pe acum cui îi veţi lua atunci un interviu!

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite