INTERVIU Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, istoric: „În România, tot omul se visează profesor universitar“

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, unul dintre cei mai apreciaţi istorici la ora actuală, consideră că educaţia este temelia progresului, dar că „sistemul academic românesc este dominat de invidie şi impostură“. Cărţile despre istoria cotidiană a perioadei fanariote şi post-fanariote, ca şi consultanţa istorică pentru celebrul film „Aferim!“, îi permit să aibă nişte concluzii deloc măgulitoare şi asupra prezentului nostru nesatisfăcător.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu ne- a povestit despre rădăcinile acestei pasiuni, acestei iubiri pentru istoria medievală românească (pentru că, da, din păcate, la noi evul mediu se întinde până în plin secol XIX), când, la absolvirea facultăţii, ar fi putut să se alinieze cuminte în şirul de cercetători ai „istoriei recente“. Lectura romanelor istorice ale lui Dumas, Zévaco sau Maurice Druon a fost, se pare, un factor determinant pentru viitoarea sa strălucită carieră. Notorietatea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu pentru publicul larg a fost sporită de colaborarea, în calitate de consultant istoric, la filmul de mare succes „Aferim!“, iar invitata noastră vorbeşte pe larg despre excelenta colaborare cu regizorul Radu Jude, pe care l-a descoperit doar prin intermediul filmelor sale.

Recent, scriitoarea (care este şi autoarea unui roman istoric, „Evgheniţii“) a lansat volumul „Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750-1860)“, apărut la Editura Humanitas. „Oamenii trăiesc de pe o zi pe alta, fără planuri de viitor, fără proiecte spectaculoase, dominaţi de fricile cotidianului. Într-o epocă atât de nesigură, ideile, visurile, idealurile, planurile, dorinţele sunt spulberate încontinuu. Fiecare zi care trece nu aduce nici bogăţie, nici mântuire, nici măcar puţină alinare, ci numai şi numai mizerie. Sărăcia este singura certitudine“, scrie în carte autoarea. În prezent, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu coordonează la Colegiul Noua Europă (NEC) un grup de reflecţie, care se va concretiza într-o serie de cărţi publicate în această primăvară de Editura Humanitas.

Doinel Tronaru: De unde dragostea pentru istorie a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu? A existat un declic, în copilărie sau adolescenţă, care v-a făcut să ştiţi că doriţi să studiaţi istoria?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu: Pasiunea pentru istorie i se datorează tatălui meu. Acasă se citea foarte mult, într-o epocă în care nu prea aveai altceva de făcut.

Tatăl meu era un insomniac şi atunci îşi petrecea nopţile citind. Am crescut cu Alexandre Dumas, Jules Verne, Maurice Druon, Michel Zévaco, Stefan Zweig sau Dostoievski sau Tolstoi.

Mi-aduc aminte că prin 1985 s-a împrumutat la C.A.R., cum era atunci, pentru a cumpăra toată colecţia Jules Verne, aia mare cartonată. A fost o bucurie. Aşa am început, cu istoria Franţei care mă fascina.

„Anton Pann este o bucurie a minţii“

V-aţi propus de la bun început, în perioada primelor studii, să vă îndreptaţi spre perioade din trecutul nostru mai îndepărtate şi, fatalmente, mai puţin cunoscute de publicul larg? Ce v-a făcut, atunci când toţi colegii dvs. se aruncau asupra „istoriei recente“, proaspăt ieşite de la obroc, să vă specializaţi în studiul perioadei fanariote şi imediat post-fanariote?
Nu mi-a plăcut prea mult istoria contemporană, poate din cauza manierei în care a fost abordată: prea multe războaie, prea multe date, niciodată nimic despre oameni. Cam asta aflasem eu în şcoală şi mai apoi în liceu. La facultate nu mi s-a părut că se schimbase prea mult. De pildă, la examenul de istorie contemporană, domnul profesor Marian Ştefănescu m-a întrebat ce fel de avioane se foloseau în luptă, era vorba de al doilea război modial, ce fel de motoare, câţi soldaţi, şi aşa mai departe. N-am ştiut, dar nici nu mi se părea important să aflu. Mă interesa mai degrabă cu ce se hrăneau soldaţii pe front sau ce se întâmpla cu familiile lor rămase acasă. Dar la vremea aia astfel de subiecte nu prea erau considerate teme de cercetare. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. De secolul al XVIII-lea m-am apropiat datorită istoriografiei franceze. Citisem „Istoria vieţii private“ şi am încercat să găsesc acest tip de poveste şi pentru ţările române, n-am găsit. I-am propus această temă de cercetare domnului profesor Andrei Pippidi cu care lucram deja din anul doi de facultate, a fost de acord şi aşa am început. De fapt, Andrei Pippidi este profesorul de care am fost legată în toţi anii facultăţii, chiar dacă eu mă specializam în istorie medie românească, iar dumnealui preda istorie medie universală. Nu pot să nu mă gândesc la orele petrecute împreună dezbătând diferite teme de istorie „medievală“ pe holurile facultăţii îngheţate. Ce mă bucură este că suntem acum prieteni, chiar dacă nu mai avem timpul acela din primii ani ai revoluţiei.

Prin farmecul şi pitorescul său, epoca istorică despre care vorbesc a „sucit minţile“ periodic scriitorilor români, de la Filimon încoace, trecând prin Mateiu şi Ion Barbu (promotor al unui cult al lui Anton Pann, pe care, în aceeaşi epocă, îl vede cu complet alţi ochi şi Lucian Blaga, în piesa omonimă), până la autori postbelici, precum Eugen Barbu în „Princepele“ şi „Săptămâna nebunilor“ şi „levantologul“ Cărtărescu. Dar mai sunt mulţi alţii. A influenţat-o vreuna din aceste lecturi, în alegerea viitoarei cariere, pe tânăra Constanţa Vintilă-Ghiţulescu?
În anii facultăţii obişnuiam să citesc literatură între două examene. Era modul cel mai simplu de a scăpa de stresul acestor memorări fără sfârşit. Abia atunci am început să descopăr literatura română, având acces la biblioteca municipală Sadoveanu. Atât Filimon, cât şi Mateiu Caragiale mi-au plăcut, dar nu într-atât încât să mă marcheze. Pe Anton Pann însă l-am descoperit abia cu redactarea tezei de doctorat. Şi cine va citi textele mele îl va regăsi ori de câte ori a fost nevoie. Anton Pann este o bucurie a minţii şi mă întorc la versurile lui doar pentru plăcerea lecturii.

„Radu Jude este de o curiozitate uimitoare“

Aţi fost (categoric, un excelent) consultant istoric la filmul „Aferim!“ al lui Radu Jude. Cum a venit propunerea aceasta de la cei doi scenarişti ai filmului? Cu ce sentimente aţi acceptat-o? Cum a fost şi în ce a constat, mai exact, colaborarea cu Jude şi Lăzărescu? Aţi bănuit vreodată că filmul va fi atât de important?
Propunerea a venit din partea lui Radu Jude şi doar cu el am colaborat. Pe Florin Lăzărescu nu l-am întâlnit niciodată. Din păcate! Radu Jude citise cărţile mele şi m-a impresionat că a fost singurul care a văzut ironia din spatele romanului meu „naiv“: „Evgheniţii“. Nu ştiam cine este şi nu văzusem nimic din ceea ce a regizat. Aşa că i-am cerut filmele. Le-am văzut. Am dezbătut pe marginea lor, pentru că nu eram un fan al filmului românesc contemporan, m-a ajutat să înţeleg unele lucruri. Cred că două lucruri m-au făcut să accept colaborarea: „Lampa cu căciulă“ şi francheţea lui Radu Jude. Dezbătând împreună fiecare aspect al poveştii, în asta a constat colaborarea: cât de verosimilă este, cum să fie credibilă pentru un spectator contemporan, cum ar trebui să fie vocabularul, peisajul, hainele, casele etc. Radu Jude este de o curiozitate uimitoare şi de o hărnicie remarcabilă, citind tot ceea ce îi recomandam ca util pentru povestea lui. A fost o colaborare utilă pentru amândoi, pentru că eu cercetam universul cotidian şi el mi-a deschis multe piste, doar prin întrebări simple la care nu mă gândisem. A venit la întâlnirile grupului pe care îl coordonez (GRiPs) la Colegiul Noua Europă (NEC), a citit scenariul acolo, a lucrat cu unii dintre colegii mei, mult mai competenţi ca mine pe anumite aspecte din film. Ca atare,

nimic din filmul „Aferim!“ nu a fost făcut la voia întâmplării: totul are în spate o documentare asiduă.

Nu prea m-am gândit la ce va să fie. De fapt, nici nu am avut timp. Mi-am dat seama de asta, abia când Radu Jude m-a sunat să văd o primă variantă a filmului, nici măcar nu ştiam că terminase filmările.

Tot legat de „Aferim!“, acum când filmul este de mult gata, cu ce ochi îl priviţi, din punct de vedere artistic? Sunteţi mulţumită de ce a ieşit? Este genul dvs. de film? Dacă aţi fi fost un simplu spectator, v-aţi fi dus să vedeţi „Aferim!“, în urma „hype“-ului din jurul său?
Filmul este splendid, iar Marius Panduru a făcut o treabă excelentă. De fapt, întreaga echipă a lucrat cu pasiune şi seriozitate. Mie îmi place filmul foarte mult. Acum este genul meu de film. Ca simplu spectator nu cred că m-aş fi dus să-l văd. Ca istoric, ar fi trebuit să-l văd.

„Pitarii ca măgarii“

Aveţi un doctorat la Paris. Vă rog să faceţi o paralelă între sistemele de învăţământ şi academice din România şi Occident. Probabil, comparaţia va fi net în favoarea lumii civilizate. Există totuşi măcar vreun aspect, oricât de mic, în care să fim pe plus, vorbind acum de sistemul cultural în sensul cel mai larg?
Am un doctorat la EHESS, Paris, dar am un doctorat şi la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie. În ambele cazuri cred că am avut noroc cu carul, pentru că am lucrat cu oameni competenţi şi dedicaţi profesiei lor. În acest moment sunt cercetător invitat la Wissenschaftskolleg zu Berlin, şi ce este mai important, fiica mea merge la şcoala germană de aici în clasa I. Ca atare, am experimentat câte puţin din cele trei sisteme de educaţie. Ca să funcţioneze, un sistem are nevoie de coerenţă, de valori şi de oameni oneşti. În România, atât de rău s-au amestecat lucrurile că nu mai ştii cu adevărat ce este bun şi ce este rău; atât de mult am vrut să-i copiem pe cei din afară că am şters orice formă de recunoaştere internă. Am impus criterii ISI, înainte de a avea criterii interne de validare şi recunoaştere a lucrului bine făcut. Am fost întotdeauna impresionată de solidaritatea academică franceză, prea puţin interesată de publicaţiile ISI, dar foarte atenţi la ceea ce fac cei din grup, citindu-se, citându-se, criticându-se, recunoscând calitatea academică a unui om, în ciuda simpatiilor şi antipatiilor personale. La Berlin, colegii mei îmi povestesc cât de greu este să ajungi profesor universitar şi mai ales cât de dificil este să reuşeşti să ocupi un post într-o universitate de top. Beneficiind de acest mare spaţiu al limbii germane, îi văd cât sunt de mobili, navigând între Zürich, Viena, München, Basel şi apropiindu-se, după ani de experienţă, de Berlin. În România tot omul se vrea profesor universitar. Asta îmi aduce aminte de sintagma lui Iordache Golescu cu „pitarii ca măgarii“ din epoca titlurilor boiereşti, când tot românul se visa măcar pitar. Sistemul academic românesc este dominat de invidie şi impostură.

Ajunşi în sistem, oamenii se gândesc cum să fenteze sistemul, în nici un caz cum să-şi facă meseria. Ceea ce presupune că selecţia este una viciată. Aud tot timpul „lasă, bă, că e de-al nostru“ sau „e băiat bun.

Nu face mare lucru, dar nici nu strică“.

Care-ar fi soluţia?
Cred în solidaritate şi în recunoaştere reciprocă. Măsuri şi criterii de evaluare s-au tot propus, dar dacă ele nu sunt respectate de nimeni, dacă nu există nici un fel de consens, degeaba sunt făcute. Se schimbă doar oamenii care nu vor să respecte nimic. De fapt, asta lipseşte din societatea românească: respectul pentru profesia pe care o practici, indiferent de profesie. Respectând ceea ce faci, te respecţi pe tine ca om. Dar n-aş vrea să cad în patima pesimismului. Cum am menţionat, coordonez, împreună cu Silvia Marton, un grup de reflecţie (GRiPs) care se adună lunar la NEC şi pune în dezbatere o anumită temă de cercetare. Or, am întâlnit acolo cercetători cu adevărat pasionaţi de ceea ce fac, cu teme valoroase pentru înţelegerea istoriei noastre, cu interes pentru istoria locală (domeniu atât de important, dar atât de vitregit în ultimile decenii). Multe dintre lucrările lor le regăsiţi în cartea mea, utile fiindu-mi în abordarea unui subiect de viaţă cotidiană. Acesta este tipul de cercetare pe care încerc să-l susţin şi să-l promovez, în asta cred, de fapt, chiar dacă uneori se dovedeşte a fi utopie. Încerc să ţin o serie la editura Humanitas, ca rezultat final al acestui grup. Şi, în această primăvară, vor apărea trei dintre lucrările membrilor grupului: Silvia Marton, „Republica de la Ploieşti (1870)“, Nicoleta Roman, „O istorie a femeii în secolul al XIX-lea“, Mihai Chiper, „O istorie a duelului“. Sunt cercetări cu adevărat noi şi importante care propun o altfel de istorie. De fapt, toţi membrii grupului sunt oameni tineri, foarte inteligenţi şi valoroşi. Cred în ei şi cred că vor reuşi să schimbe lucrurile în cercetare. Cel puţin în domeniul istoriei.

„Am lucrat zece ani la această carte“

Cartea cea mai recentă pe care aţi publicat-o este subintitulată „Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene...“. Ce v-a determinat să concepeţi un astfel de studiu? Existenţa atâtor documente neexplorate şi puse în valoare, trend-ul mondial al cercetării istorice din ultimele decenii sau sincera convingere că „vieţii private“ trebuie să i se acorde revanşa în istoriografie?
Cred că toate acestea la un loc. Am lucrat la această carte vreo zece ani. Am citit şi iarăşi am citit, am adunat arhive, am ţinut câteva conferinţe, şi odată cu „Aferim“ am început să redactez manuscrisul. Sunt acolo subiecte cât pentru alte zece cărţi şi mi-a fost foarte greu să las deoparte multe alte exemple din arhive. Cred că orice subiect poate să devină interesant, dar depinde de cine îl povesteşte şi cum îl povesteşte. Istoria vieţii cotidiene a fost la modă prin anii ’90, acum curentele istoriografice se îndreaptă spre „istoria globală“. Până va ajunge la noi, tematica va fi deja epuizată de alţii.

Scrieţi: „Oamenii trăiesc de pe o zi pe alta, fără planuri de viitor, fără proiecte spectaculoase, dominaţi de fricile cotidianului. Într-o epocă atât de nesigură, ideile, visurile, idealurile, planurile, dorinţele sunt spulberate încontinuu. Fiecare zi care trece nu aduce nici bogăţie, nici mântuire, nici măcar puţină alinare, ci numai şi numai mizerie. Sărăcia este singura certitudine“ ş.a.m.d. În genere, cartea dvs. construieşte un peisaj de coşmar pentru acea vreme. Îmi pare rău, însă, cel puţin cuvintele de mai sus pot fi aplicate şi societăţii româneşti actuale. Consideraţi că înapoierea cruntă în care se aflau Ţările Române la acea vreme este cauza ratărilor succesive ale modernizării reale, până în ziua de azi? În acest caz, studiul aprofundat al perioadei fanariote si imediat următoare ne-ar spune, de fapt, ceva despre noi cei de acum?
Războaiele şi insecuritatea sunt singurele certitudini ale perioadei reţinute pentru cercetare. Când nu vin ruşii sau turcii, apare vreo epidemie de nicăieri şi ia cu ea bruma de avere nerisipită de perigrinările repetate. Îmi pare rău că aţi rămas cu această imagine de coşmar după lectura cărţii. Eu zic că, după fiecare perioadă de frică şi violenţă, oamenii îşi revin, râd, dansează, cântă, petrec, îşi ridică case, îşi mărită fetele, îşi însoară flăcăii. Doar că lucrurile astea se petrec la nivelul cel mai de jos al nevoilor umane. Întrebarea ar trebui să se refere la capitalul uman: cu cine faci modernizarea? Or, când citesc cercetări asemănătoare ca tematică cu ale mele, descopăr o grămadă de similitudini atunci când este vorba de maniera de exprimare a norodului, acelaşi tip de comportamente, aceleaşi gânduri, aceleaşi nevoi. Dacă privesc mai sus, lucrurile încep să se schimbe: negustori, nobili, târgoveţi, funcţionari investesc în educaţia lor şi a copiilor lor, pun preţ pe lectură, pe gândire, pe „lumina“ oferită de cunoaştere.

Au fost chiar aşa răi fanarioţii?
Domnii fanarioţi nu veneau de nicăieri, unii dintre ei sunt oameni luminaţi, dragomani sau înalţi funcţionari pe lângă Patriarhia de Constantinopol, cu respect pentru ştiinţa de carte. Odată ajunşi în Principate, propun reforme în toate domeniile. Doar că nu au timp să supravegheze punerea lor în aplicare, şi nu au cu cine, adică exact ceea ce vă spuneam: capitalul uman educat este insignifiant. Gândiţi-vă că pentru un boier ştiinţa de carte nu era obligatorie şi nici măcar importantă în ascensiunea socială: putea să fie mare dregător sau ispravnic şi fără să ştie să scrie sau să citească. Nu degeaba Constantin Mavrocordat a încercat să-i oblige să înveţe carte, legând obţinerea unei dregătorii de ştiinţa de carte, dar n-a prea reuşit. După cum Nicolae Mavrogheni i-a obligat pe preoţi să meargă la şcoală. Gândiţi-vă că preoţimea este o elită în adevăratul sens al cuvântului în Franţa, să spunem, şi este de neconceput ca cineva să fi fost hirotonisit fără să treacă printr-un seminar. Or, în ţările române, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mare parte dintre preoţi sunt analfabeţi. Cu ei încearcă mai apoi Pavel Kiseleff să reformeze România secolului al XIX-lea. Educaţia este temelia progresului. Dispreţul pentru educaţie duce inevitabil la înapoiere. Or, din ceea ce observ, în România nu au fost niciodată bani pentru educaţie. Plus, s-au constituit întotdeauna grupuri de privilegiaţi care au avut acces la resurse, eludând criteriile educative şi minimalizând importanţa educaţiei în reuşita socială.

BIO

Colaborează la „Dilema Veche“

Numele: Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

Născută: 16 februarie 1969, Valea Călugărească, jud. Prahova

Studiile şi cariera: Absolventă a Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti, a devenit doctor în istorie şi civilizaţie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (2004) şi doctor în sociologie la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti. Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. A fost, până acum doi ani, profesor asociat la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti. A mai predat şi la Facultatea de Litere şi la Facultatea de Ştiinţe Politice, ambele din cadrul Universităţii Bucureşti. Colaborator la săptămânalul de cultură „Dilema Veche“.

Scrieri: În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas, 2004, 2011). Cartea a primit mai multe premii: premiul de debut „Prometeus“ al revistei România Literară (2004), premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române, premiul Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă a Acade miei Române (2005), premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (2005); Focul amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830) (Humanitas, 2006, 2012), tradusă în germană cu titlul Liebesglut: Liebe und Sexualität in der rumänischen Gesellschaft 1750-1830, Frank&Timme, Berlin (2011); Evgheniţii (roman istoric, Humanitas, 2006); Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750–1860) (Humanitas, 2013); De la işlic la joben. Modă şi lux la Porţile Orientului (Peter Pan, 2013).

Coordonator al următoarelor volume: From Traditional Attire to Modern Dress: Modes of Identification, Modes of Recognition in the Balkans (XVIth-XXth Centuries), Cambridge Scholars Publishing, 2011; Le corps et ses hypostases en Europe et dans la société roumaine du Moyen Âge à l’époque contemporaine, alături de Alexandru-Florin Platon, NEC, 2010; Social Behaviour and Family Strategies in the Balkans (16th-20th Centuries) /Comportements sociaux et stratégies familiales dans les Balkans (XVIe-XXe siècles), alături de Ionela Băluţă, Mihai-Răzvan Ungureanu, NEC, 2008; Spectacolul public între tradiţie şi modernitate: sărbători, ceremonialuri, pelerinaje şi suplicii (secolele XIV-XIX), alături de Mária Pakucs Willcocks, Institutul Cultural Român, 2007; Les bonnes et les mauvaises moeurs dans la société roumaine d’hier et d’aujourd’hui, EDR, NEC, Bucureşti, 2005, alături de Ionela Băluţă.

Actualmente locuieşte în: Berlin