În urmă cu treisprezece ani, scriitorul, jurnalistul, istoricul şi politologul Stelian Tănase a profitat de un sejur mai îndelungat în ţară al Maiestăţii Sale. I-a adresat rugămintea şi invitaţia de a realiza împreună o carte. Nu ştiu dacă între Rege şi intervievator a intervenit în prealabil o înţelegere ca transcrierea răspunsurilor formulate de Rege la întrebări să apară postum. Cert e că respectiva operaţiune s-a realizat numai după ce Omul care a făcut istorie, care poate că de abia azi realizăm că este cel mai îndreptăţit român ce ar putea  să dea măsura Centenarului României Mari, a intrat în Eternitate. Elena Vijulie şi-a asumat această sarcină dificilă dusă la bun sfârşit în perioada decembrie 2017-septembrie 2018. Transcrierea fost completată de necesare şi competente note de subsol. Dar şi de o binevenită anexă conţinând o serie de documente esenţiale.

Suveranul a răspuns cu o solicitudine remarcabilă propunerii lui Stelian Tănase. Iar dacă răspunsurile interesează, emoţionează şi, mai presus de toate, te pun pe gânduri e fiindcă Regele a vorbit firesc, colocvial, fără fasoane, fără precauţiuni inutile, fără teama de a spune simplu, omeneşte nu ştiu sau nu îmi aduc aminte.

Conversaţii cu Regele Mihai este o carte în 12 capitole. Tot atâtea episoade dintr-o viaţă nicidecum simplă, deloc nelipsită de greutăţi, marcată cu asupra de măsură de răsturnări neaşteptate de situaţie care l-au pus la mari şi grele încercări pe Rege, familia regală şi pe toţi cei care le-au fost acestora aproape. În fapt, ne e dat să citim capitole de epopee. Epopeea unei vieţi cu care vremurile nu au fost deloc îngăduitoare. care în multe dintre capitolele sale se confundă cu însăşi istoria unei ţări. Căci, până la urmă, dacă viaţa Maiestăţii Sale ar fi fost ceva mai săracă în avataruri este cum nu se poate mai sigur că şi istoria ţării peste care acesta s-ar fi cuvenit să domnească fără cezuri şi fără opriri dictate de afară ar fi fost cu mult mai îngăduitoare.

Un tată cum nu se poate mai atipic aşa cum a fost, fără doar şi poate,  Regele Carol al II lea, tatăl protagonistului  volumului, o căsnicie eşuată cu principesa Elena, o copilărie marcată de capriciile şi geloziile tatălui, surpriza de a se vedea Rege la frageda vârstă de 6 ani, o detronare la rândul ei atipică produsă odată cu revenirea în ţară a Tatălui pentru care Regele Mihai nu a avut niciodată sentimente chiar foarte tandre (Maiestatea Sa nu a ezitat să recunoască asta) au însemnat doar uvertura pentru o existenţă nu doar interesantă, ci tragică de-a dreptul. Asumată ca atare cu demnitate şi rememorată numai aşa cum o fiinţă superioară o poate face. Cu participare, cu emoţie (în repetate rânduri suntem încunoştinţaţi în câte o paranteză că evocând momentul cutare în ochii Regelui au putut fi observate lacrimi), fără autocompătimiri, dar şi fără eroisme de faţadă. Chiar şi atunci când Regele a fost erou de-a dreptul şi am în vedere când spun asta momentul dramatic al actului de la 23 august ori cel cumplit de tragic al abdicării forţate, sub ameninţarea armelor pregătite să curme nu doar viaţa Regelui şi a Reginei Mamă, ci şi a unui număr însemnat de tineri, tonul confesiunii este simplu, sincer, defel patetic. Suveranul spune tot adevărul despre viaţa în exil, despre ce şi cum a făcut să trăiască, uneori chiar să supravieţuiască, să asigure existenţa Sa şi a familiei Sale, despre laşităţile Occidentului, despre fărâmiţarea diasporei româneşti mereu infiltrată de agenţii Securităţii.

 Însă, din punctul meu de vedere, nicăieri cartea nu este mai sinceră şi mai emoţionantă decât în acele pagini care evocă ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989. O istorie căreia i-am fost martori şi pe care nu am prea ajutat-o să fie altfel. Adică în folosul nostru.

Ultimul capitol al cărţii poartă un titlu luat dintr-un îndemn al Regelui Mihai: „România să-şi regăsească locul în Europa!“ Citez rândurile finale, cu speranţa că ele ne vor pune pe toţi pe gânduri acum când aventurismul guvernanţilor  pare să pună la îndoială apartenenţa ţării la Uniunea Europeană: „Trebuie s[ intrăm acolo cu o purtare care să se potrivească măcar într-o aumită măsură cu ce fac cei din restul Europei. Nu putem să fim un vid, să rămânem într-o parte, de capul nostru. Asta nu se mai poate! Eu tot revin şi spun că cine este sus - conducătorii şi Biserica - ar trebui să insufle sensul acestei schimbări. E cred că românul simplu ar învăţa destul de repede ce e de făcut dacă simte că e ceva şi pentru el în asta. Aşa s-ar putea să ne integrăm mult mai bine. Cel puţin, mă rog lui Dumnezeu să fie aşa. Nu putem să rămânem totdeauna de capul nostru, singuri. Avem prea multe probleme“.

Stelian Tănase - CONVERSAŢII CU REGELE MIHAI; Ediţie îngrijită de Elena Vijulie; Editura Corint; Bucureşti, 2018