"Evreii din România în context european: asemănări şi diferenţe",  conferinţă susţinută de istoricul Andrei Oişteanu la Haga

Andrei Oişteanu     FOTO: Eduard Enea

Pentru a marca încheierea Preşedinţiei române a Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului (IHRA), ICR Bruxelles şi Ambasada României în Regatul Ţărilor de Jos organizează, la Haga, conferinţa Evreii din România în context european: asemănări şi diferenţe susţinută de profesorul Andrei Oişteanu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Evenimentul este dedicat memoriei, educaţiei şi cercetării Holocaustului şi va avea loc în 2 martie 2017, la Glazen Zaal, cu sprijinul Rabinei Marianne van Praag a comunităţii liberale evreieşti din Haga.
 
Cu această ocazie, va fi lansată versiunea engleză a studiului profesorului Andrei Oişteanu Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, publicat la editura University of Nebraska Press în 2009. Ediţia românească a cărţii, tradusă în engleză, franceză, germană, italiană şi maghiară, a primit mai multe premii prestigioase, printre care Premiul Academiei Române şi Premiul B’nai B’rith Europe.

„După mai multe lucrări consacrate miturilor din cultura tradiţională românească, profesorul Andrei Oişteanu a publicat un studiu monumental consacrat imaginii evreului în cultura română – o cercetare care a fost salutată de întreaga comunitate intelectuală şi care a depăşit cu mult frontierele ţării sale.“,

scria Le Magazine Littéraire (nr. 529, martie 2013) la apariţia versiunii franceze a cărţii.

,,Imaginea evreului în cultura română […] este o carte necesară. Cititorii interesaţi să cunoască istoria naţionalismului radical şi a populismului etnocentric din Europa Centrală şi de Est nu ar trebui să o rateze.“, recomandă politologul român Vladimir Tismăneanu în prestigioasa publicaţie Times Literary Supplement (august 2009).

Discuţia cu publicul va fi moderată de traducătorul literar Jan Willem Bos, iar mezzo-soprana Marcela Obermeister-Shasha va completa evenimentul cu un recital de muzică corală evreiască. Expoziţia Educaţia şi Memoria Holocaustului în România, realizată de Preşedinţia română a IHRA cu sprijinul Institutului Naţional pentru Memoria Holocaustului din România „Elie Wiesel“, va fi vernisată cu acest prilej şi va prezenta, în cele 15 panouri foto-documentare, principalele realizări ale preşedinţiei române a IHRA.

INTERVIU

În context european, ce deosebiri au existat între evreii din România şi cei din afară?

Marea deosebire dintre modul în care s-au dezvoltat comunităţile evreieşti din Europa şi comunitatea evreiască din România s-a realizat în secolul al XIX-lea, când antisemitismul a căpătat culoare politică. Atunci s-a pus în discuţie, ca în toată Europa, emanciparea evreilor, adică dreptul lor de a fi cetăţeni egali cu ceilalţi din ţara respectivă. Acest lucru s-a întâmplat după Revoluţia Francează şi a iradiat spre Vestul şi Centrul Europei în Olanda (1796), Belgia (1830), Germania (1811-1871), Italia (1848-1870), Austro-Ungaria (1867). În mod sincron, în 1866, s-a pus această problemă şi în România o dată cu aprobarea Constituţiei. Regele Carol I a fost un propovăduitor al emancipării evreilor în România, dar Partidul Liberal s-a opus, pentru că mica şi marea burghezie română era în competiţie economică cu mica şi marea burghezie evreiască. Liberalii voiau să-i ţină în afara jocului economic şi comercial pe evreii din România şi ei au reuşit să impună articolul 7 din Constituţia din 1866, prin care se spunea că „numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de cetăţean român”. Această decizie a căzut ca o lespede de mormânt peste visul de veacuri al comunităţii evreieşti de emancipare socială. A ţinut foarte mult, circa 50 de ani, astfel încât România a fost ultimul stat din Europa în care evreii au primit cetăţenia. Ceea ce înseamnă, de facto, după Tratatul de la Versailles (1919) şi, de jure, după noua Constituţie (1923). În 1866, în faţa Parlamentului Român, a fost o manifestaţie care a creat o presiune asupra parlamentarilor ca să nu se acorde cetăţenie evreilor. De acolo s-a plecat într-un marş spre Sinagogă, la Templul Coral (în construcţie atunci), care a fost vandalizat. În 1879 s-a amendat punctul 7 din Constituţie, la presiunea marilor Puteri Europene. După Războiul de Independenţă s-a organizat Congresul de la Berlin, în care s-a condiţionat recunoaşterea independenţei Principatelor Române, dacă acestea ofereau cetăţenie evreilor. Însă politicenii români au reuşit să  introducă o chichiţă în revizuirea Constituţiei din 1879. Emanciparea evreilor nu s-a acordat nici din oficiu, nici deodată, nici în bloc. Se dădea  un timp de aşteptare de cel puţin 10 ani şi se acorda individual. Fiecare evreu trebuia să depună un dosar cu acte foarte vechi (multe erau pierdute în timpul incendiilor, inundaţiilor, pogromurilor, deportărilor) şi cele două Camere legiuitoare trebuiau pe rând să aprobe cetăţenia printr-o lrge specială pentru fiecare evreu.

În perioada 1879-1913, timp de 24 de ani, s-a acordat cetăţenia doar la 529 de evrei, dintr-un total de cîteva sute de mii (circa 1%), ceea ce arată că era o formă de tergiversare, nu de rezolvare. Nu numai azi autorităţile române încearcă să înşele cancelariile europene. Există o pictură a lui Nicolae Grigorescu, „Evreul cu gâsca“, realizată în 1880. Privit cu atenţie, umilul evreul venit dintr-un ştetl ţine o gâscă în mâna dreaptă, iar în mâna stângă ţine un document. Era cererea lui de încetăţenire pe care o ducea la Bucureşti, la Parlament, pentru a fi aprobată. Şi ducea cu el, ca plocon, o gâscă vie. Este un tablou de un haz uriaş. Săracul evreu încerca să supravieţuiască într-o ţară coruptă.

În orice caz, aceste frământări au creat o deziluzie pentru evreii din România, care s-au simţit nedreptăţiţi şi care n-au vrut nici să se ghetoizeze, nici să se asimileze. Au rămas undeva între aceste două soluţii, dar au trecut la crearea unor instituţii culturale proprii. Ei s-au simţit solidari, ca într-o „cetate asediată”, în care trebuiau să-şi construiască „propriul stat“, în condiţile în care statul român nu-i proteja. În această epocă, a apărut presa evreiască, a apărut primul teatru evreiesc etc. În august 1876 (acum exact 140 de ani!), Mihai Eminescu a publicat o cronică în „Curierul de Iaşi“, în care menţionează – pentru prima dată în lume – apariţia la Iaşi a unui teatru autonom de limbă idiş.

Câţi evrei mai există astăzi în România?

România a fost o ţara cu foarte mulţi evrei înainte de începerea războiului, adică în 1939. A şi fost un recensământ atunci.  România apărea cu cca 800.000 de evrei, ceea ce însemna a treia comunitate de evrei din Europa şi a patra din lume, după Polonia, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Din această comunitate foarte mare au rămas circa 1% sau mai puţin de 1%, deci sub 7.000-8.000 de evrei (dintre care jumătate în Bucureşti), cu o moştenire culturală foarte bogată.

Unde au dispărut toţi aceşti evrei?

 În bună măsură, două au fost motivele dispariţiei: fascismul pe de o parte, comunismul pe de altă parte. În România au murit peste 300.000 de evrei în ceea ce a fost numit capitolul românesc al Holocaustului, care a acţionat pe deoparte în Nordul Transilvaniei (aflat sub administraţie horthistă) şi, pe de altă parte, în Estul României, în Basarabia şi în Bucovina, din cauza deportării evreilor în lagărele din Transnistria amenajate de Ion Antonescu. Din motive foarte complexe, mareşalul Antonescunu nu a vrut să reprime evreii prin mecanismul „industrial” de exterminare a evreilor imaginat de Hitler. A imaginat el însuşi un alt mecanism de exterminare, şi anume prin deportarea lor în lagărele din Transnistria, precum şi prin pogromurile din anii 1940-1941 din Dorohoi, Bucureşti, Iaşi şi Odessa. A doua direcţie de diminuare a numărului evreilor din România a fost produsă de venirea comunismului, ceea ce infirmă legenda „iudeo-comunismului”. De fapt, situaţia a stat exact invers: fiind negustori, meşteşugari sau cu profesii liberale, evreii au fost primele victime ale naţionalizării şi ale legilor de etatizare comunistă. Astfel, din 1948 – de când s-a înfiinţat statul Israel – au fost valuri imense de evrei care au emigrat în Israel, în epoca Anei Pauker. Aproximativ o treime din evreii de atunci, între 100.000 şi 130.000, au emigrat în Israel, dar şi în Europa de Vest şi în Statele Unite. 

De ce continuă să fie cultivat antisemitismul în lume?

 Adam Michnik, renumitul intelectual polonez, spunea: „Astăzi, în Polonia sunt mai mulţi budişti decât evrei, dar nu există o problemă budistă, în schimb există o mare problemă evreiască“. Antisemitismul supravieţuieşte evreilor. Evreii au plecat, dar antisemitismul a rămas.  

Această situaţie s-a mai întâmplat de-a lungul vremii. De exemplu, evreii din Anglia au fost expluzaţi în 1290, iar Shakespeare, prin 1590, scria „Neguţătorul din Veneţia“, cu multe elemente antisemite referitoare la Shylock. Aşadar, Shakespeare îşi manifesta sentimente antisemite la 300 de ani după expuzarea evreilor din Anglia. Antisemitismul fără evrei este doar aparent paradoxal. Dimpotrivă, aceasta supravieţuieşte mai bine fară evrei pentru că se poate pune în seama evreilor orice bazaconie: că au coarne şi coadă, că sunt demonici, că beau sângele creştinilor. Se creează astfel un „evreu imaginar” şi, în jur, nu mai există „evreul real” care să infirme toate aceste acuzaţii. Altfel spus, într-o ţară fară evrei e mai uşor să fii antisemit.

Antisemitismul se desparte de ceea ce dumneavoastră aţi numit „evreul real“?

 Eu folosesc aceşti doi termeni: „evreul real” şi „evreul imaginar”. I-am folosit ca doi poli în cartea mea „Imaginea evreului în cultura română“. În toate situaţiile, măsor distanţa culturală între „evreul real” şi cel „imaginar”. Cu cât ea este mai mare, cu atât antisemitismul din perioada sau din locul respectiv este mai mare. Antisemitismul de astăzi se desparte de „evreul real” propriu zis. Nu mai are nevoie de „evreul real”, pentru că se creează un soi de antisemitism fantomatic. De vreun secol, o nouă fantomă bîntuie prin Europa.

Antisemiţii luptă împotriva  unui aşa zis „complot iudeo-masonic”, împotriva unei „oculte financiare”, împotriva unui „guvern mondial”, în spatele căruia se subînţelege o putere evreiască, care conduce lumea, dărîmă guverne, provoacă războaie, schimbă preţul petrolului etc.

Resimţiţi un curent antisemit în România?      

Da. Evident nu este unul oficial, de stat, dar până de curând a fost unul politizat şi folosit ca element electoral şi politic. Să ne gândim la Partidul România Mare, care, Slavă Domnului, acum a dispărut. Însă mai sunt asociaţii neo-legionare, publicaţii legionare, reviste, dar şi cărţi piratate care vorbesc despre completul iudeo-masonic. Se publică „Mein Kampf“ de Hitler, în ediţii necritice.

Ajunge să te uiţi pe forumuri, în subsolul articolelor în care se vorbeşte despre probleme evreieşti ca să vezi o întreagă rumoare antisemită, ce-i drept anonimă, dar foarte prezentă şi profund înrădăcinată.

Dumneavoastră cum vă asumaţi identitatea de evreu?

Nu am considerat niciodată că e dificilă asumarea de evreu. O tratez normal şi natural. Nu ţin să-mi afirm evreitatea, nu ţin să mi-o infirm. O consider un dar care nu e nici pozitiv, nici negativ. Nu e un motiv de mândrie, cu atît mai puţin unul de ruşine. Ca atare, îmi e foarte simplu să-mi asum propia mea identitate etnico-culturală.

Cum v-aţi raportat la clişeul „evreului rătăcitor”?

Am un capitol în cartea mea despre „evreul rătăcitor”, o legendă, un stereotip care s-a născut şi a evoluat inclusiv în cultura română. O legendă care tratează nemurirea ca formă de pedeapsă, de blestem. (Interviu publicat în Weekend Adevărul,  Antisemistismul supravieţuieţe evreilor", august, 2016).

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările