Comoara Paharnicesei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
tyu

Cândva, pe la începutul anilor 1790 trăia la Buzău o boieroaică pe nume Maria Minculescu, paharniceasă, adică văduva unui tip cu rang de paharnic. Paharniceasa - pe scurt.

În vremuri triste, când turcii trecuseră prin Buzău, probabil după izgonirea austriecilor, speriată de jafuri şi probabil păţită, Paharniceasa îşi cheamă un om de încredere, anume pe Cristea Apostol, şi împreună îngropă nişte bani cât mai departe de casă, ca să nu fie găsiţi de eventualii jefuitori. E noapte, e primăvară. Paharniceasa e înfăşurată într-un tartan prost, ca să nu fie recunoscută, iar Cristea are o malotea largă, cu glugă, în care se simte invulnerabil.

Nu e uşor de găsit un loc bun pentru ascuns o comoară, mai ales bani, de aceea cei doi au rătăcit un oarecare timp prin fundul grădinii, până departe, lângă o fântână de pe moşia Paharnicesei. Cristea, hai să-i zicem Cristache, a pus mâna pe cazma şi-a făcut groapa, iar Paharniceasca a aşezat felinarul alături. Vă imaginaţi - un felinar cu lumânare groasă, de ceară şi seu, care arunca umbrele celor doi până departe: o siluetă neagră, aproape diformă şi o namilă, care din cauza glugii, părea un cioclu de ciumă, cu plisc lung şi bleg.

Paharniceasa avea 3200 de taleri, sumă deloc neglijabilă, cât să cumpere o moşie. N-a numărat banii, ci doar i-a arătat pungile lui Cristache, luându-l de martor, punându-l desigur să jure că va păstra secretul, şi-a aşezat cele trei pungi de piele într-o căldăruşă, aşa cum erau, legate cu un şiret. Au făcut cruce şi-au îngropat totul, aşezând deasupra o brazdă proaspătă, ca să nu se cunoască nimic.

 Cine ar fi putut să ştie că pe câmp, la mare distanţă de casă, se afla îngropată comoara?

 Era un loc bun, iar cei doi s-au întors mulţumiţi acasă.

 Totuşi, banii au dispărut.

După ce s-au liniştit lucrurile, după ce s-au retras turcii, după ce a venit iarna, Maria Minculeasa Paharniceasca şi omul ei de încredere s-au dus după bani. Dar în locul respectiv nu mai era nici urmă de ei.

Mai întâi noaptea, apoi ziua, locul a fost scormonit - dar degeaba! Paharniceasa a reclamat faptul, a făcut gălăgie.

Părea evident, nu doar pentru Minculeasa, ci pentru oricine, că singurul hoţ nu putea fi decât nefericitul Cristache. Vedeţi - e grea şi meseria de martor, te pune de la început într-o condiţie cam perversă.

Scandalul s-a întins, iar Cristache a fost nevoit să-şi vândă bunurile, apoi şi fraţii săi au fost obligaţi să facă la fel. Mai precis, trei familii au ajuns în sapă de lemn, însă Paharniceasa şi-a primit banii, aproape toţi cei 3000 de taleri. Ea nu avea nicio îndoială că bunul ei servitor, care o însoţise noaptea să-îngroape banii - era un tâlhar.

Cristache s-a revoltat, iar când popa Niţu l-a chemat într-o seară, s-a schimbat şi perspectiva asupra poveştii.

Nu departe de casa Paharnicesei trăiau fraţii Mămăligă Netedă (frumos nume!), Şerban şi Radu, pe care popa îi considera vinovaţi. Era suficient să te uiţi la ei ca să-ţi dai seama că erau şnapani rău. Popa nu avea dovezi, nu auzise ceva despre ei, dar nasul lui de părinte, cunoştinţele lui psihologice şi mai cu seamă viziunea globală pe care o avea asupra întregului cartier - erau suficiente pentru a-l convinge pe Cristache că merita să lupte pentru reputaţia lui.

A depus plângere. Inevitabil ea a ajuns până la urmă la domnitor. V-am obişnuit cu Moruzi ca cititor, ei bine, de data asta îl regăsim în postura de scriitor.

Referitor la acest caz, Alecu Moruzi a lăsat o scrisoare, aproape o pagină de jurnal. Desigur, este vorba despre un proces-verbal, dar care începe ca o confesiune. I-am chemat la mine pe cei doi „locuitori ai Buzăului”, scrie el, numindu-i pe Şerban şi Radu Mămăligă Netedă, învinuiţi de intuiţia popii Niţu. Este de mirare de ce nu l-a chemat pe Cristache. De asemenea, este neobişnuit că a vrut să-i vadă, când de obicei se mulţumea cu ancheta „inspectorilor” domneşti. Prin urmare, îi vedem pe  buzoieni încălecând caii şi tăind-o spre Bucureşti, unde nu mai fuseseră până atunci. Aşteaptă la poarta Palatului, primeniţi cu hainele bune, intră pe uşă şi-şi lasă emoţiile să izbească „obrazele” subţiri din Divan.

Lui Moruzi i se par fără vină. Respectiv, îi fac impresie bună. Împotriva lor nu există decât mărturia popii Niţu, mort între timp, şi, scotocind faptele, iese la iveală, ca nuca scoasă din miere, chipul adevărat al acestui popă, care cel puţin din scrisoare, pare un tip ranchiunos. În schimb, fraţii au privire deschisă, sunt cinstiţi, respectuoşi cu Moruzi. De ce vrusese să-i vadă? - va rămâne un mister pentru totdeauna. Doar dacă Moruzi nu avea de gând să scrie nişte „fiziologii literare”.

În acest punct al anchetei îşi face apariţia şi Cristache, iar lui Moruzi şi acesta i se pare nevinovat. Dar unul care nu te face să-l crezi. Sunt astfel de oameni, atât de înfuriaţi pe soarta lor şi pe nedreptăţile suferite, încât, chiar dacă îi înţelegi, nu-ţi vine să le iei apărarea, ia Cristache era dintre ei. N-avea carismă, nu era simpatic. Totuşi vine cu o veste care va schimba puţintel finalul poveştii: Paharniceasa, pe care o putem considera declanşatoarea firului epic, acea femeie, care plimbase felinarul în noapte, se prăpădise.

Moruzi e un domn drept. Porunceşte ca din banii pe care aceasta îi lăsase Bisericii, 1000 de taleri să fie daţi lui Cristache, ca să-i împartă cu fraţii săi. Nu pentru c-ar avea dreptate, ci din milă, ca pomană pentru suferinţele lui.

Cu toate că fusese un om devotat Paharnicesei Maria, stăpâna lui, Cristache s-a ales cu multe belele.

Comorile se spulberă, sunt de regulă înghiţite de timp. Dar dispariţia unei comori are întodeauna explicaţii cât se poate de simple.

 În noapte teribilă, pe când felinarul Paharnicesei se plimba peste câmp, zeci de ochii înregistrau umbrele, mişcările lor alungite pe lângă fântână gluga lui Cristache foindu-se cu discreţie. Iar fiecare pereche de ochi avea alături alte perechi. Nimeni din tot Buzăul n-a rămas în afara poveştii, nimeni n-a rămas departe de ea. Iar acolo unde mâinile sunt numeroase şi talerii dispar mai uşor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite