Coelho, despre perioada în care a fost închis, în timpul Anilor de Plumb: „În disperare de cauză, încep să mă zgârii foarte tare, rupându-mi bucăţi din piele“

Coelho, despre perioada în care a fost închis, în timpul Anilor de Plumb: „În disperare de cauză, încep să mă zgârii foarte tare, rupându-mi bucăţi din piele“

Paulo Coelho, scriitor                                                                                                     FOTO: Getty Images

Scriitorul Paulo Coelho devine din ce în ce mai prezent în sfera publică comentând şi denunţând acţiunile preşedintelui de extremă-dreapta din Brazilia, Jair Bolsonaro.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fie că este vorba propunerea sărbătoririi loviturii de stat din 31 Martie 1964, care a adus la putere pentru două decenii dictatura militară în Brazilia sau de dialogul acid cu preşedintele Franţei Emmanuel Macron, în contextul incendiilor amazoniene, acţiunile preşedintelui Bolsonaro strânesc numeroase controverse.

Într-un articol trimis publicaţiilor internaţionale, şi publicat în limba română în exclusivitate de ziarul Adevărul, Paulo Coelho descrie pe larg perioada detenţiei sale din 1974 din Brazilia, din timpul Anilor de Plumb. Episodul este amintit şi în cel mai recentă carte a sa Hippie (Humanitas Fiction, 2018), roman autobiografic în care scriitorul brazilian vorbeşte despre visurile şi idealurile de iubire şi pace universală ale generaţiei de la începutul anilor 1970.

„28 mai 1974: Un grup de oameni înarmaţi îmi sparge apartamentul. Încep să îmi caute prin sertare şi prin dulapuri – dar nu ştiu ce anume caută, eu sunt doar un compozitor de muzică rock. Unul dintre ei, ceva mai binevoitor, îmi spune să îi însoţesc „doar pentru a clarifica nişte lucruri.” Vecinul meu vede toate acestea şi îmi anunţă familia, care intră imediat în panică. Toată lumea ştia ce se întâmplă în Brazilia acelor timpuri, chiar dacă nu se scria despre asta în ziare.

Am fost dus la DOPS (Departamento de Ordem Politica e Social  - Departamentul pentru Ordine Politică şi Socială), înregistrat şi fotografiat. Întreb ce am făcut, mi se răspunde că ei vor pune întrebările, nu eu. Un locotenent îmi pune nişte întrebări prosteşti şi mai apoi mă lasă să plec. Din acel moment în mod oficial nu mă mai aflu în închisoare – aşa că guvernul nu mai este responsabil pentru ce mi se întâmplă. Când plec, omul care mă adusese la DOPS îmi sugerează să bem împreună o cafea. Opreşte un taxi şi deschide cu grijă uşa. Mă urc şi îi cer să mă ducă acasă la părinţii mei – trebuie să ştie ce s-a întâmplat.

Pe drum, taxiul este blocat de două maşini – un om cu armă în mână iese din una dintre ele şi mă trage afară. Sunt culcat la pământ şi simt ţeava armei în ceafă. Privesc către hotelul din faţa mea şi mă gândesc: „Nu pot să mor aşa devreme.” Cad într-un fel de stare catatonică: nu îmi e frică, nu simt nimic. Cunosc poveştile altor prieteni care au dispărut; şi eu voi dispărea şi ultimul lucru pe care îl voi vedea este un hotel. Omul mă ridică de pe jos, mă aruncă pe podeaua maşinii sale şi îmi spune să îmi pun o cagulă pe ochi.

Maşina merge probabil cam jumătate de oră. Probabil că aleg un loc de execuţie, mă gândesc – dar în continuare nu simt nimic, îmi accept destinul. Maşina se opreşte. Sunt târât afară şi bătut în timp ce sunt împins de-a lungul a ceea ce pare un coridor. Ţip, dar ştiu că nimeni nu mă aude, pentru că şi ceilalţi ţipă. «Teroristule!», strigă ei. «Meriţi să mori! Lupţi împotriva ţării noastre! Vei muri încet, dar vei suferi cumplit înainte!». În mod paradoxal, instinctul meu de supravieţuire începe să se trezească puţin câte puţin.

Sunt dus în camera de tortură, care are podeaua înălţată. Mă împiedic, pentru că nu văd nimic: le spun să nu mă mai împingă, dar primesc în schimb pumni în spate şi cad. Îmi spun să îmi scot hainele. Interogatoriul începe cu nişte întrebări la care nu ştiu cum să răspund. Îmi cer să torn oameni de care nu am auzit în viaţa mea. Îmi spun că nu sunt cooperant, aruncă cu apă pe mine şi îmi pun ceva pe picioare – reuşesc să văd de sub cagulă, că este vorba de o maşinărie cu electrozi care îmi sunt prinşi mai apoi de organele genitale.

Înţeleg imediat că, pe lângă loviturile pe care oricum nu pot să le văd, (şi în consecinţă nu pot să îmi contract corpul pentru a atenua din efectul lor), voi avea parte şi de şocuri electrice. Le spun că nu trebuie să facă asta – voi mărturisi orice vor vrea ei să mărturisesc, voi semna orice mă vor pune să semnez. Dar nu sunt mulţumiţi. Apoi, în disperare de cauză, încep să mă zgârii foarte tare, rupându-mi bucăţi din piele. Probabil că torţionarii s-au speriat văzându-mă cum mă umplu de sânge, mă lasă în pace. Îmi spun că pot scoate cagula numai după ce aud uşa închizându-se. O scot şi văd că mă aflu într-o cameră izolată fonic, cu urme de gloanţe în pereţi. Asta explică podeaua înălţată.

A doua zi, o nouă sesiune de tortură, cu aceleaşi întrebări. Repet că voi semna tot ce vor ei, că voi mărturisi orice doresc, doar să îmi spună ce trebuie să mărturisesc. Îmi ignoră cererea. Nu ştiu după cât timp şi după cât de multe alte sesiuni de tortură (timpul petrecut în infern nu poate fi măsurat în ore), se aude o bătaie în uşă şi călăii îmi pun cagula înapoi pe faţă. Un bărbat mă ia de braţ şi  îmi spune, jenat: Nu e vina mea. Sunt dus într-o cameră mică, cu pereţii vopsiţi cu negru, în care aerul condiţionat este dat la maxim. Se sting luminile. Doar întuneric, frig şi o sirenă care sună încontinuu. Încep să o iau razna. Am halucinaţii cu cai. Încep să bat la uşa „frigiderului” (am aflat mai târziu că aşa i se spunea), dar nimeni nu o deschide. Leşin. Mă trezesc şi leşin din nou, iar la un moment dat îmi trece prin cap: mai bine să fiu bătut decât să fiu închis aici.

Mă trezesc, dar sunt în continuare în aceeaşi cameră. Luminile sunt mereu aprinse şi nu pot să îmi dau seama câte zile şi nopţi au trecut. Rămân acolo pentru un timp care mi se pare o eternitate. Mulţi ani mai târziu, sora mea mi-a povestit că părinţii noştri nu puteau să doarmă; mama plângea încontinuu, tata se închisese în el şi nu mai vorbea.

Nu mai sunt interogat. Carceră. Într-una din zile, cineva îmi aruncă hainele pe podea şi îmi spune să mă îmbrac. Fac cum mi se spune şi îmi pun cagula pe faţă. Sunt luat şi aruncat în portbagajul unei maşini. Mergem din nou un timp care îmi pare fără sfârşit, opresc într-un final – o să mor acum, oare? Îmi ordonă să îmi scot gluga şi să ies din portbagaj. Mă aflu într-o piaţă publică, plină de copii, undeva în Rio, dar nu îmi dau seama unde.

Mă îndrept către casa părinţilor. Mama a îmbătrânit peste noapte, tata îmi spune că nu ar trebui să mai ies din casă. Îi caut pe prietenii mei, încerc să dau de cântăreţul meu – nimeni nu îmi răspunde la telefon. Sunt singur: probabil se gândesc că dacă am fost arestat, sigur am făcut ceva. Este riscant să fii văzut în compania unui fost deţinut. 

Poate că am ieşit din închisoare, dar aceasta nu m-a părăsit. Achitarea [finală] vine abia când doi oameni cu care nu eram nici măcar prieten apropiat, îmi oferă o slujbă. Părinţii mei nu şi-au revenit niciodată complet.

Zeci de ani mai târziu, arhivele din perioada dictaturii sunt făcute publice, şi biograful meu are acces la toate informaţiile. Îl întreb pentru ce am fost arestat: îmi spune că am fost turnat de un informator. Vrei să ştii cine te-a pârât, mă întreabă? Nu vreau să ştiu. Oricum nu am cum să schimb trecutul.

Aceşti Ani de Plumb – după ce în discursul lui din Congres s-a referit la cel mai odios dintre torţionari ca fiind idolul lui – sunt cei pe care Jair Bolsonaro vrea să îi readucă în ţara mea.“ - Paulo Coelho

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: