Mi-am spus în sinea mea, maliţios, că în sfârşit literatura română se maturizează. Romanele noastre cuprind de obicei poveşti de dragoste frumoase, dar naive, nu şi iubiri dramatice, ilegale şi periculoase, de genul adulterului. În dragoste, prea multă legitimitate strică. Nu avem, încă, un roman zguduitor, ca „Anna Karenina”, care nu întâmplător a fost comentat şi răscomentat, ecranizat şi reecranizat şi în cele din urmă mitologizat.

Am citit, deci, repede cele două romane, care mi-au plăcut foarte mult, fiecare în felul lui.

Adrian Cioroianu este un răsfăţat al soartei, un Adonis − al lumii universitare, al diplomaţiei şi al publicisticii. Strălucit profesor de istorie, autor al unor captivante cărţi despre culisele vieţii politice internaţionale, a fost, după cum se ştie, şi Ministru de Externe al României. Inteligent, informat şi mai frumos decât Brad Pitt, le cucerea de la primele fraze pe doamnele de fier din conducerea altor ţări. Dacă în funcţia de preşedinte al Rusiei ar fi fost o femeie, n-am nicio îndoială că, după o discuţie cu Adrian Cioroianu, ar fi dat imediat dispoziţie să ne fie restituit tezaurul.

Romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi”, alert, exuberant, de un cosmopolitism dezinvolt (fără urmă de exhibiţionism turistic) este expresia acestei naturi fericite. L-am întrebat pe Adrian Cioroianu, ca să-l tachinez (la o lansare a cărţii lui, la care am vorbit şi eu), de ce mai era nevoie de smochine şi pescăruşi. Nu era îndeajuns adulterul? Nu oferea el destulă încântare ca să nu mai fie nevoie, în completare, de o recuzită romantic-exotică? În realitate, ştiam răspunsul. Această recuzită – formată din numeroase alte elemente, nu numai din cele menţionate în titlu – exprimă un mod luxuriant de a iubi, un fast al pasiunii amoroase. Cei doi parteneri, scriitorul (în plină ascensiune) Paul Bland şi regizoarea (de mare succes) Alicia Leal, amândoi încă tineri şi căsătoriţi (fiecare cu altcineva), aflaţi la un festival de film, într-o localitate de pe malul Mediteranei, îşi trăiesc iubirea estivală cu un calm somptuos, fără inhibiţii, fără precipitări proprii celor care se ascund (se ascund numai de paparazzi, dar şi aceasta o fac cu o detaşare ironică). Ei valorifică toate mijloacele de care dispun  − sensibilitatea, inteligenţa, cultura, umorul, dar şi ambianţa din hotelul de lux, priveliştea mării, imaginea pescăruşilor din văzhuh – pentru a-şi amplifica dragostea, pentru a o trăi simfonic, cu un entuziam care are nevoie de un vast spaţiu de desfăşurare („Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu”, exclama Nicolae Labiş).

Protagoniştii romanului lui Adrian Cioroianu nu se iniţiază împreună în arta de a iubi, ştiu dinainte să iubească, sunt exersaţi şi edificaţi, astfel încât atunci când se întâlnesc printr-un joc al întâmplării, intră repede în rol şi îndeplinesc perfect ritualul iubirii, ca şi cum ar fi făcut înainte numeroase repetiţii.

*

Maria Marian, autoarea romanului „Adulterul”, nu este o natură fericită, ca Adrian Cioroianu, dar nu-i lipseşte nici ei seninătatea. S-a construit pe sine, cu efort, de-a lungul anilor, a luptat, cu un discret eroism, cu viaţa (inclusiv ca om de afaceri) şi a învins. Este o prezenţă tonică în viaţa publică, stinge conflicte (cu zelul unui pompier) şi face acte de caritate (fără să convoace presa atunci când le face). La editura pe care a înfiinţat-o după 1989, Universal Dalsi, a publicat cărţile unor importanţi scriitori contemporani (Octavian Paler, Iordan Chimet şi mulţi alţii), ca şi cărţi proprii, romane şi culegeri de povestiri, în care îşi pune de obicei eu-l în scenă, cu o dezinvoltură cuceritoare şi cu un umor  (popular) de bună calitate. Primele ei cărţi au apărut însă înainte de 1989, la Editura Cartea Românească („Lasă asta”, „Eu şi tata facem sport”) şi la Editura Albatros („Schiţe de roman”).

Romanul „Adulterul” aduce în prim-plan o femeie şi un bărbat uniţi de o iubire secretă, plină de ardoare: Arina şi Andrei. Arina, cercetătoare la un laborator de microbiologie, este căsătorită cu fostul ei profesor de la Facultatea de Medicină, Paul, coleg de generaţie şi prieten cu tatăl ei (din cauza prea marii diferenţe de vârstă, cei apropiaţi au încercat să împiedice încheierea acestei căsătorii, dar n-au reuşit). Andrei este şi el căsătorit, cu Anca, o femeie care îl iubeşte cu toată fiinţa ei, dar care pentru el nu înseamnă nimic. Prozatoarea nu acuză pe nimeni, doar povesteşte. Din punctul ei de vedere, fiecare personaj are dreptate. Arina şi Andrei vor doar să fie fericiţi, fără să facă rău celor din jur. Paul şi Anca, la rândul lor, vor doar să aibă parte de dragostea care le fusese declarată la începutul căsniciei. Şi, oricum, nu reacţionează brutal când află, după mult timp, că sunt trădaţi, ci doar suferă cumplit şi, în cele din urmă, şi mor, nemaisuportând realitatea. Impresionant este faptul că Paul înţelege situaţia datorită împrejurării că fiul lui drag, crescând, ajunge să semene într-un mod izbitor cu Andrei. Fizionomia băiatului este mesajul tragic pe care i-l trimite soarta. Adulterul provoacă în cele din urmă prăbuşirea tuturor personajelor, ca bila care răstoarnă necruţător popicele. Maria Marian nu ia partea nimănui, ci, cum am mai spus, doar povesteşte. Istorisirea sa reprezintă destinul însuşi în acţiune, căruia nicio biată fiinţă omenească nu i se poate sustrage. Romanul ar putea fi ecranizat cu succes. Ar fi nevoie de un regizor care să nu facă paradă de originalitate, ci doar să repovestească în imagini ceea ce a povestit Maria Marian în cuvinte.