Cine şi ce au fost germanofilii?

Într-un comentariu recent, intitulat „Gâlcevi“, făceam o serie de trimiteri la o carte mai veche a profesorului Lucian Boia. Cum cartea a fost reeditată recent, în ediţie de lux, la editura Humanitas, mi se par utile câteva consideraţii asupra ei.

“Cartea aceasta- scrie Lucian Boia în Cuvântul înainte la volumul Germanofilii- Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial-  îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul idealului naţional, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. La nivelul elitei intelectuale, o asemenea aserţiune nu se verifică, realitatea se dovedeşte aceea a unei împărţiri destul de echilibrate între partizanii şi adversarii unei asemenea intervenţii.”

De altminteri, vom vedea ceva mai încolo, în capitolul Privire istoriografică din partea întâi a cărţii, parte intitulată Românii şi războiul, că nu doar istoricii au contribuit la întreţinerea unui atare mit, ci şi istoricii literari, deoarece acestora le-a revenit misiunea de a se pronunţa asupra “germanofiliei” unui Ioan Slavici sau a unui Tudor Arghezi. Şi au făcut-o, din varii motive, atât înainte, cât şi după 1989.

Astfel, comentând o monografie Slavici, scrisă de un istoric literar dintre cei mai respectabili- e vorba despre D. Vatamaniuc- Lucian  Boia notează, anticipând o seamă de idei ce vor fi dezvoltate în partea a doua a cercetării sale, că “Slavici, pur şi simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România”, că “el ţinea la integritatea monarhiei habsburgice şi considera Rusia şi lumea slavă ca cea mai mare primejdie pentru români.” Aceasta, în pofida faptului că rolul aceluiaşi Ioan Slavici a fost, la un moment dat, “crucial în mişcarea naţională a Românilor din Transilvania, ca întemeietor al ziarului Tribuna din Sibiu în 1884 şi autor al binecunoscutei formule Soarele pentru români la Bucureşti răsare.”

Tot profesorul Boia observă că Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură, se ocupă pe larg de cazurile Slavici şi Arghezi. Şi o face în pofida faptului că “informaţiile biografice sunt excluse programatic din vasta lui sinteză.” Lucian Boia socoteşte decizia lui Nicolae Manolescu de a se apleca, în cazul acestor doi scriitori, asupra unui detaliu de acest gen, drept o dovadă că atitudinea lor continuă să intrige. Istoricul literar- scrie Lucian Boia- “apără dreptul lor de a gândi altfel, ceea ce este un pas înainte, dar încearcă şi el, pe de altă parte, să le atenueze opţiunile şi să le limiteze colaborarea cu germanii.” Nici în cazul D. Vatamaniuc, nici în cel al lui Nicolae Manolescu, nu poate fi vorba despre vreo infestare cu virusul ideologiei comuniste. Sigur e doar că D. Vatamaniuc, chiar dacă ar fi vrut, nu putea să scrie altceva decât ceea ce era socotit drept adevăr absolut de ideologii comunişti de la Bucureşti fiindcă monografia lui a apărut înainte de 1989.

Aşa după cum vom vedea parcurgând partea a doua a cărţii lui Lucian Boia, nu doar Slavici şi Arghezi sunt scriitorii români ce s-au situat în tabără germanofililor. Şi alţii, nu numai mari, ci unii beneficiind de ceea ce ar putea fi denumită “importanţă documentară’’, au făcut-o, s-au încadrat, mai mult sau mai puţin deschis printre “germanofili.” E vorba despre Felix Aderca, Jean Bart, I.A. Bassarabescu, Martha Bibescu, fraţii Mateiu şi Luca Caragiale, Andrei Corteanu, George Coşbuc, Gala Galaction, A. De Hertz, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Iacob Negruzzi, D.D. Pătrăşcanu, Alexandru Philippide, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Constantin Stere, Duiliu Zamfirescu,ş.a. Iată, de pildă, ce scrie Lucian Boia în deschiderea “fişei” dedicată lui Ioan Slavici în a doua parte a cărţii sale, parte intitulată Oameni, idei, atitudini, în fapt un dicţionar sui-generis al “germanofililor”- “Dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată uşor un deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.” Cel care în cartea lui Ion Biberi, Lumea de mâine, apărută în anul 1945, se arăta supărat pe clasa politică pentru că “nu a condus cu onetitate şi credinţă”- l-am numit pe Mihail Sadoveanu- va face, la rândul lui, dovadă de lipsă de onestitate şi credinţă afirmând, într-o celebră conferinţă de la Sala Dalles că “lumina vine de la Răsărit”, adică exact din locul primejdios ce îl determina, în anii Primului Război Mondial, să fie “germanofil.” (cf. Adrian Cioroianu- Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 2002).

Lucian  Boia are grijă să precizeze în Cuvântul înainte al cărţii sale că a preluat termenul de “germanofil”, ‘’lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă, relativizându-l, de altfel, prin punerea între ghilimele.”

Numai de absenţa nuanţărilor nu ar putea fi acuzat autorul cărţii. Pe lângă nuanţări, el preţuieşte şi contextualizările. Nu e nicidecum util, în opinia profesorului Boia, nici să acuzăm, nici să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac. Nu avem altceva de făcut- notează istoricul- decât să încercăm să înţelegem.

Cartea Germanofilii- Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial mi se pare importantă cu deosebire pentru că ne pune la dispoziţie un considerabil set de informaţii şi de detalii ce ne facilitează înţelegerea. De mare valoare este, în acest sens, secvenţa masivă intitulată Românii şi războiul. Secvenţă valoroasă prin toate capitolele ce o compun.

A fi fost “germanofil”- demonstrează Lucian Boia- nu înseamnă nicidecum a fi fost antinaţional şi a fi vrut răul românilor. A fost atunci vorba despre o chestiune de calcul, de apreciere a oportunităţilor şi de opţiune. Nu exista, cel puţin la modul teoretic, o singură cale spre bine. Unii “germanofili” au apreciat că pericolul rus e mai mare, că situarea de partea Austro-Ungariei ar fi putut fi mai profitabilă, că astfel ar fi putut fi recuperată Basarabia. Unii au socotit că nu puteau fi debândite deopotrivă şi Transilvania, şi Basarabia şi au ales. Opţiunea lor nu trebuie judecată. Nu e corect să li se facă proces de intenţie. Firesc e să le cunoaştem şi să le înţelegem motovaţiile alegerii. “Intrarea României în război, împotriva Puterilor Centrale, a avut o evidentă justificare din punctul de vedere al proiectului naţional românesc (deşi exista şi cealaltă alegere, alături de Puterile Centrale.” Câteva pagini mai departe, istoricul bucureştean scrie: “Dar şi fără intrarea României în război s-ar fi întâmplat ceea ce până la urmă s-a întâmplat şi nu datorită României, adică sfărâmarea Austro-Ungariei şi dezmembrarea parţială a Rusiei; s-ar fi putut obţine şi în aceste condiţii Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În fond, Basarabia a revenit nici măcar unei Românii neutre, ci României înfrânte fiindcă aşa au decis basarabenii.”

Să fi fost oare neutralitatea mai utilă? În opinia lui Lucian Boia, opinie reconfirmată şi în noua carte consacrată Primului Război Mondial, neutralitatea ne-ar fi scutit de costuri materiale şi umane imense. Mă tem, însă, că nu ar fi fost deloc mai morală. Deşi, nici din acest punct de vedere, România nu va scăpa de tot felul de acuzaţii ce se vor accentua după actul de la 23 august 1944.

“Germanofilii” nu s-au recrutat doar dintre scriitori. Printre ei s-au numărat mulţi, foarte mulţi profesori de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi. Poate să surprindă cât de numeros a fost “corpul germanofil.” Detaliul acesta îi surprinde însă numai pe aceia ce mai cred în mitul şi fascinaţia Franţei şi care nu ştiu că marea majoritate a intelectualităţii române din epocă se formase la universităţi germane.

Citind cartea profesorului Lucian Boia îţi dai seama că autorul şi-a atins scopul. A demonstrat şi a clarificat, fără a fi acuzat. Istoricul îi judecă doar pe cerectătorii de dinainte şi de după 1989 care, în opinia sa, au falsificat ori continuă să falsifice realitatea. Lucian Boia nu s-a putut feri pe sine însuşi de acuzaţii. Unele au reizbucnit recent. Înlocuind adevăratele dezbateri. De care eu, fără a fi de profesie istoric, dar doritor de clarificări, îmi mai îngădui să spun încă o dată că e mare nevoie.

Lucian Boia - GERMANOFILII; ELITA INTELECTUALĂ ROMÂNEASCĂ ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014