Cenzura veselă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În timpul comunismului, cenzura era o instituţie foarte serioasă. Supusă însă şi ea conjuncturilor, cenzura producea uneori efecte comice sau chiar absurde. Pe care, astăzi, dacă nu ieri, le constatăm cu oarecare veselie.

În ce mă priveşte, am păţit-o de timpuriu. În 1964 a fost reeditată „Viaţa lui Ştefan cel Mare" a lui Nicolae Iorga, scrisă în 1904, cu ocazia împlinirii a patru secole de la moartea domnitorului. Am comentat-o în cronica mea din „Contemporanul". Mare mi-a fost surpriza, care nu m-a înveselit deloc, când, citind-o în revistă, am remarcat că fuseseră eliminate toate referirile la Imperiul Otoman şi la turci.

Vă imaginaţi cât de suprarealist suna textul? Explicaţia mi-a dat-o G.Ivaşcu, directorul „Contemporanului": cenzura găsise de cuviinţă să nu-l supere pe un turc de seamă, mai exact pe primul-ministru de la Ankara, aflat în vizită oficială la Bucureşti. Unde pui că era şi prima vizită oficială după război. Abia atunci m-am înveselit, dându-mi seama că până şi înaltul oaspete îmi citea cronica din „Contemporanul"!

Ion Pillat, eliminat

Cam tot atunci, din enumerarea numelor unor poeţi interbelici nereconsideraţi oficial şi, prin urmare, aproape interzişi de la menţionare, cenzura l-a eliminat pe Ion Pillat. Fericit de a-i fi putut pomeni pe alţii care nu se bucuraseră încă, nici ei, de iertarea păcatelor, n-am dat prea mare atenţie lipsei poetului de la Florica şi Miorcani. A trecut ceva timp până când am descoperit întâmplător explicaţia.

Regimul comunist reluase, nu numai relaţiile cu Turcia, dar şi pe cele cu Tito. În anii '50, Tito era acuzat  de a se spăla pe mâini de orice răspundere ideologică şi poreclit Pilat din Pont. La reluarea relaţiilor, cenzura voia să facă uitată porecla, aşa că socotea normal să nu lase nici cea mai mică sugestie la propaganda antititoistă dinainte.

Ghinionul poetului român era că avea un nume... sugestiv. Învăţasem să ocolim obstacolele pe care cenzura ni le presăra în cale, dar obstacole precum cele de mai sus nu puteau fi ocolite, fiindcă nu puteau fi prevăzute. În alte cazuri, reuşeam să păcălim cenzura.

„Rusoaica", fără titlu

Am scris unul din primele comentarii postbelice (dacă nu cumva chiar primul) despre Gib Mihăescu. Romanului „Rusoaica", nici mai târziu reeditat, se înţelege de ce,  nici măcar titlul nu-i putea fi citat. L-am comentat fără a-l numi.

Din „Arca lui Noe", eseul meu despre romanul românesc de la începutul anilor '80, a fost scos de cenzură capitolul despre „Cronica de familie", din cauză că autorul, Petru Dumitriu, trăia în străinătate. Titlul romanului apare totuşi în capitolul introductiv. Ca şi titlul cărţii despre romantism a lui Virgil Nemoianu, alt autor interzis de la menţionare din cauză că era emigrat politic, pe care l-am strecurat fără nume de autor şi fără alte detalii în câteva articole. Nu ştiu dacă cenzura era sau se lăsa păcălită. Cu siguranţă însă nu era cuprinsă de veselie.

"Ghinionul poetului Ion Pillat era că avea un nume... sugestiv. Învăţasem să ocolim obstacolele pe care cenzura ni le presăra în cale, dar obstacole precum cele de mai sus nu puteau fi ocolite, fiindcă nu puteau fi prevăzute."

"Am scris unul din primele comentarii postbelice (dacă nu cumva chiar primul) despre Gib Mihăescu. Romanului „Rusoaica", nici mai târziu reeditat, se înţelege de ce,  nici măcar titlul nu-i putea fi citat."

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite