Ceea ce nu ştiaţi despre Mario Vargas Llosa
0
Vargas Llosa este marchiz. Casa Regală a Spaniei i-a conferit acest titlu, în 2011, atunci când s-a instituit şi linia nobiliară a „Marchizatului de Vargas Llosa”. Titlul se transmite ereditar, el urmând să ajungă la băiatul cel mare al lui Mario, Alvaro Vargas Llosa. Formula de adresare către cei care vor purta acest titlu va fi: „Prea Ilustre Marchiz de Vargas Llosa”.
Când a candidat la preşedinţia Perului, în timpul campaniei electorale din 1989-1990, cei care îi asigurau paza i-au dat numele de cod „Jaguarul”.
În copilărie, datorită danturii lui protuberante, Mario a fost poreclit „Bugs Bunny”.
Până la vârsta de 10 ani, Mario a crezut că tatăl lui e mort. Aşa îi spusese familia, lăsându-l să adore portretul înrămat al unui bărbat în uniformă de marinar. După această vârstă, tatăl său, un personaj violent, cu o puternică morală machistă, s-a întors în viaţa familiei, creându-i băieţelului o adevărată traumă. Vargas Llosa spune că are momente când crede că niciodată nu s-a trezit complet din şocul „învierii” tatălui său.
Mario a păstrat două nume de familie: „Vargas”, al tatălui, şi „Llosa”, al mamei.
Numele complet al scriitorului este Jorge Mario Pedro Vargas Llosa.
Şi-a pierdut virginitatea la vârsta de 15 ani, într-un bordel din Lima, episod oglindit şi în romanul său de debut, „Oraşul şi câinii”.
În adolescenţă, descurajat că nu reuşea să scrie şi el ficţiune, asemenea celor pe care-i admira, se gândea să le trimită scrisori lui Faulkner, Dos Passos, Hemingway, Camus, să-i roage să-i explice secretul literaturii. Din timiditate, a renunţat.
În 1958, când a făcut prima călătorie în Franţa, urmare a câştigării unei burse, a vrut să-l întâlnească pe Sartre personal, dar n-a putut trece de secretarul acestuia. A avut mai mult noroc cu Camus, pe care l-a pândit la intrarea unui teatru unde autorul francez pregătea montarea unei piese.
În tinereţe, datorită pasiunii sale pentru Sartre – pasiune abandonată între timp, chiar renegată - prietenii îl porecleau „Micul Sartre cel Vizeaz”.
S-a operat de apendicită la vârsta de 21 de ani.
Căţelul „Hărmălaie”, cu a cărui dispariţie se deschide romanul existenţialist „Conversaţie la CATEDRALA”, a avut un corespondent în realitate. Vargas Llosa şi prima lui soţie, Julia Urquidi, au avut un căţeluş, botezat, în spaniolă, „Batuque”.
Ca reacţie la „Mătuşa Julia şi condeierul”, Julia Urquidi, protagonista romanului, a scris o carte intitulată „Ceea ce Varguitas nu spune”. Julia a ţinut să adauge episoade care lipseau din relatarea lui Mario şi să le nuanţeze pe altele, a căror istorisire o considerase exagerată.
În adolescenţă a beneficiat de răsfăţul şi protecţia unuia dintre fraţii mamei sale – Lucho Llosa – cel mai întreprinzător şi mai lipsit de prejudecăţi membru al familiei. Prima nevastă a lui Mario, Julia Urquidi, a fost, de fapt, cumnata unchiului Lucho, iar a doua nevastă, Patricia, fiica aceluiaşi unchi Lucho.
Ca să se însoare cu verişoara Patricia, Mario a avut nevoie de o derogare de la arhiepiscopul Limei. Prelatul era şi el – prin alianţă – rudă cu familia Llosa.
Deşi a trăit până la 84 de ani, Juliei Urquidi i-au lipsit doar şapte luni de zile ca să prindă momentul în care Academia Suedeză l-a premiat pe scriitorul în care ea a fost prima care să investească încredere. Julia, cu zece ani mai în vârstă decât Mario, a murit în martie 2010.
Multe dintre romanele şi piesele de teatru ale lui Vargas Llosa au în centru scriitori şi ziarişti – cele două profesii pe care peruanul le-a practicat fără răgaz de-a lungul vieţii.
Îi place să viziteze locurile unde au trăit scriitorii care l-au inspirat – delectare pe care el o numeşte „practicarea fetişismului literar”.
În adolescenţă, a practicat înotul de performanţă.
Lui Mario Vargas Llosa i se atribuie o lovitură de pumn care i-ar fi învineţit ochiul stâng lui Gabriel Garcia Marquez. Pumnul ar fi fost dat într-un teatru din Mexico City, în 1976 – an începând cu care cei doi nu şi-au mai vorbit niciodată.
Cinci ani mai devreme, în 1971, Vargas Llosa îşi dăduse doctoratul la Universitatea Complutense din Madrid cu o teză despre Marquez. Titlul tezei, care număra peste 600 de pagini, a fost „Garcia Marquez: Istoria unui deicid”.
Llosa înţelege prin „deicid” isprava supremă la care poate aspira un romancier, aceea de a crea un univers ficţional viu, abundent, perfect autonom şi atât de vast încât autorul să dea impresia că s-a substituit lui Dumnezeu.
Când a scris despre „deicidul” lui Marquez, Vargas Llosa s-a referit în primul rând la romanul „Un veac de singurătate” (1967).
Criticii consideră că lui Mario Vargas Llosa i-a ieşit de două ori sau chiar de trei ori isprava „deicidului”: în „Conversaţie la CATEDRALA”, în „Războiul sfârşitului lumii” şi, poate, în „Casa Verde”.
Mario spune că, spre deosebire de prietenii lui, nu prea a fost în stare să-şi înşele perechea. „Eu mă îndrăgosteam şi infidelităţile mele îmi pricinuiau întotdeauna traume morale şi sentimentale”.
Multe decenii la rând, şi-a început ziua alergând alături de Patricia, prin parcurile oraşelor în care a locuit. Unul dintre romanele sale, „Istoria lui Mayta”, chiar aşa se deschide – cu un bărbat care face jogging prin cartierul Miraflores din Lima.
A izbucnit în lacrimi în momentul în care, la jumătatea discursului de la Stockholm, i-a mulţumit Patriciei pentru că a stat alături de el vreme de 45 de ani. Uneori, când vorbeşte despre Patricia, o alintă amintind de „năsucul ei cârn”.
Este poreclit de colegii săi de generaţie – membrii ai boom-ului literar sud-american - „Cadetul”, datorită disciplinei extraordinare cu care îşi practică meseria.
Deşi îndrăgeşte mai mult Barcelona decât Madridul, când vine vorba de fotbal, ţine cu Real.
A scris capodopera sa erotică, „Elogiu mamei vitrege”, în timp ce era implicat până în gât în politică, atunci când punea pe picioare mişcarea Frontul Democrat (FREDEMO) şi colinda întregul Peru pentru a-şi populariza programul economic.
Potrivit mărturisirilor sale, în anii aceia, 1987-1990, când s-a dedicat trup şi suflet politicii, ca să-şi menţină „igiena intelectuală”, în scurtele răgazuri pe care i le oferea programul extrem de încărcat, alegea lecturi dificile, care să îi solicite mult atenţia. Atunci, l-a studiat cu creionul în mână pe Karl Raimund Popper.
În tinereţe, forţat de tatăl său despotic, a lucrat, pentru câteva săptămâni, la casieria unei bănci din Lima. Prostituatele, care veneau să-şi pună banii la adăpost după o noapte de muncă, erau principalele lui cliente. Mario n-a ştiut cum să scape mai repede din acel serviciu, din cauza incapacităţii sale de a presta munca de casier. Greşea la calcule şi îl luau năduşelile când constata că iese lipsă în gestiune.
Nu doar „Mătuşa Julia şi condeierul” este o operă cvasiautobiografică, în care defilează efervescenta familie Llosa, ci şi piesa de teatru „Domnişoara din Tacna”. Domnişoara din titlul piesei este de fapt o soră a bunicii lui, pe nume Elvira, căreia copiii îi ziceau „Mamae”, de la Mama E. – adică Mama Elvira. Bunicul lui Mario – cumnatul lui „Mamae” – bătrân care şi-a pierdut judecata în ultimii ani ai vieţii este şi el personaj în „Domnişoara din Tacna”.
Câteva dintre personajele create de Vargas Llosa îşi fac apariţia în mai multe cărţi ale autorului – după modelul Comediei Umane a lui Balzac. Cel mai longeviv personaj, din acest punct de vedere, este Lituma, protagonist în patru opere: „Casa Verde”, „Cine l-a ucis pe Palomino Molero?”, „Chunga” şi „Lituma în Anzi”.
Vargas Llosa iubeşte pictura. Trei dintre operele lui - „Elogiul mamei vitrege”, „Paradisul de după colţ” şi „Ochi frumoşi, tablouri urâte” - conţin referiri abundente la această artă plastică. În prima, autorul transformă câteva picturi, din renaştere şi din modernitate, în pânze vorbitoare, insuflând viaţă în peisajul static al acestora. În „Paradisul de după colţ”, Llosa povesteşte viaţa lui Paul Gauguin, iar în ultima – „Ochi frumoşi, tablouri urâte” - explică arta lui Piet Mondrian.
În eseurile în care slăveşte neobosit rolul literaturii, Mario Vargas Llosa insistă asupra teoriei sale a „omului complet”. În opinia lui Vargas Llosa, „omul complet” este omul din carne şi oase la care se adaugă fanteziile lui - conştiente sau involuntare - care îl ajută să îndure viaţa. Dacă nu luăm în calcul „omul complet” – crede Llosa - atunci când ne referim la oameni, ignorăm complexitatea esenţială a fiinţelor umane.
Teoria „omului complet” stă la baza convingerii sale că lumea nu poate exista fără ficţiune. Această afirmaţie, cum că lumea nu poate exista fără ficţiune, trebuie citită şi în sensul că o lume căreia i se răpeşte posibilitatea de a fantaza se va autodistruge, dar şi în sensul că fantezia este iremediabil impregnată în natura umană, deci nu poate fi alungată sub niciun chip din viaţa oamenilor.
Mario Vargas Llosa îşi explică în mod magistral teoria „omului complet” în piesa de teatru „Kathie şi hipopotamul”, cea mai cunoscută dintre creaţiile sale dramatice.
„Domnişoara din Tacna”, „O mie şi una de nopţi”, „Odiseu şi Penelopa” sunt şi ele piese de teatru în care Llosa, prin intermediul personajele sale, vorbeşte explicit despre nevoia oamenilor de ficţiune.
Atunci când trăia la Paris, ca să facă rost de bani de mâncare, a jucat rolul de „ghost writer” pentru o doamnă care se străduia să scrie o carte de călătorii, asemenea eroului din „Kathie şi hipopotamul”.
Are o colecţie de hipopotami miniaturali – din lemn, fildeş şi sticlă – aşa cum Eugen Ionescu avea, pe vremuri, o foarte dichisită colecţie de rinoceri.
În 2006, când Mario Vargas Llosa a împlinit 70 de ani, municipalitatea din Barranco – o subdiviziune administrativă a Limei - a redenumit în cinstea sa unul dintre bulevardele care străjuiesc ţărmul Oceanului Pacific. Un an mai târziu, la cererea expresă a romancierului, strada şi-a recăpătat vechea denumire, iar plăcuţele cu „Malecon Mario Vargas Llosa” au fost date jos de pe stâlpi.
Primul lucru pe care l-a făcut după ce a primit vestea câştigării premiul Nobel a fost să meargă în baie şi să intre sub duş. S-a conformat, de fapt, instrucţiunilor date cu promptitudine de soţia lui, Patricia.
Se încarcă comentariile...
