Un spirit pesimist ar putea spune că lumea noastră e cât se poate de rea, dacă nu cumva cea mai rea dintre toate lumile posibile. Ca argumente, filosoful pesimist ar putea invoca cele 20 de milioane de morţi provocate de Stalin, victimele şi dezastrele provocate de ideologia nazistă a lui Hitler, nenorocirile suportate de compatrioţii noştri sub Ceauşescu etc.

            Revenind mai spre zilele noastre, pesimistul ar susţine că trebuie să existe o lume posibilă în care Ion Iliescu să nu fi fost niciodată preşedintele României, sau una în care Emil Constantinescu să se fi ţinut de cuvânt  şi să fi instaurat monarhia, sau una în care Traian Băsescu nu a afirmat că abdicarea de pe tronul României a Regelui Mihai a fost un act de trădare. Mai mult, e posibil (ba chiar probabil) să existe o lume în care Victor Ponta să nu mintă absolut deloc.

            Răspunsul lui Leibniz la toate aceste argumente factuale ar fi că dacă acele situaţii enumerate mai sus ar fi fost actualizate, lumea respectivă nu ar fi fost lumea actuală, deci faptele respective nu s-ar fi petrecut în lumea noastră, ci în altă lume dar în care cantitatea totală de bine nu e deloc mai mare, ci este mai mică. Pentru a-şi susţine afirmaţia, autorul Monadologiei ne cere să ne imaginăm ansamblul lumilor posibile ca pe o piramidă cu vârful în sus şi cu baza în jos, la infinit. Pe măsură ce ne apropiem de vârf, lumile posibile devin tot mai bune şi tot mai puţin rele, astfel încât lumea plasată în vârful piramidei este cea mai bună şi simultan cea mai puţin rea dintre toate. Vedem astfel că imaginea sugerată de Leibniz arată faptul că fiecare lume posibilă conţine şi bine şi rău; nu este deloc posibil să fie vreuna lipsită complet de bine sau lipsită complet de rău. Din acest punct de vedere, Leibniz afirmă, oricât de optimist ni se va părea, că lumea plasată în vârful piramidei este cea mai bună; nu poate exista alta mai bună decât ea (şi deci nici alta care să aibă mai puţin rău).

            Să luăm spre exemplificare cazul lumii cu minciunile lui Ponta şi să ne imaginăm că avem notate toate propoziţiile valabile într-o lume posibilă. Printre aceste propoziţii se află şi enunţurile mincinoase ale lui Ponta. Ca să aducă o lume în existenţă (adică pentru a o crea), Dumnezeu parcurge cu ajutorul intelectului său toate lumile, le cântăreşte la fiecare cantitatea de bine şi de rău, apoi o alege pe care care este cea mai bună. Creatorul ascultă şi el de un temei când face alegerea, şi anume se supune principiului raţiunii suficiente, nu o alege la întâmplare. În fine, după intervenţia intelectului şi voinţei, survine puterea prin care creatorul face ca lumea posibilă aleasă să fie actualizată.

            Vedem deci că într-un sens Dumnezeu putea alege o lume în care Ponta să nu mintă (să o notăm cu L2), căci el este atotputernic. Dar în alt sens, care este mult mai puternic, nu putea, căci e nevoie să existe un acord între intelect, voinţă şi putere. Dacă se constată că lumea L2 este cea mai bună, atunci el o aduce în existenţă tocmai pe aceea. Dar câtă vreme nu a făcut-o înseamnă că lumea L2 nu este lumea cea mai bună, căci conţine alte fapte care sunt mult mai rele în raport cu lipsa de minciuni a lui Ponta. De exemplu, Ponta, deşi nu minte, sau tocmai de aceea, ajunge preşedintele României şi face tot felul de ilegalităţi şi ticăloşii ce vor conduce la manifestaţii uriaşe, greve şi în cele din urmă la eliminarea României din Uniunea Europeană.

            Înclin să cred că viziunea optimistă a lui Leibniz ne poate ajuta să înfăptuim împreună o lume mai bună, mai dreaptă şi mai frumoasă: lumea noastră, căci alta nu avem şi nici vom avea vreodată; adică o lume care, deşi este cea mai bună dintre toate lumile posibile, nu exclude efortul, străduinţa, devotamentul pentru a o îmbunătăţi.