Ce mai faceţi, Virgil Tănase?

Virgil Tănase

«Ce mai faceţi?» este un proiect jurnalistic de salut. «Tare-aş vrea să fac o piesă plecând de la conversaţiile telefonice, reale, consemnate, dintre Emil Cioran şi Eugen Ionescu (când acesta se afla într-o clinică de dezalcoolizare în Elveţia). »

Cu ce vă ocupaţi în 2013?

Virgil Tănase: Ce mai fac ? Ce-ntrebare în ziua de azi ! Da' mata ? Păi vezi… !

Altminteri, ca tot omul (de rând, adică Om), plugăresc de la o chirie la alta. Mă bucur că azi e câta lumină dincolo de fereastră. Şi scriu pe apucate (ca să nu spun « pe furate », sustrăgându-mă de la obligaţia de a participa cu sudoarea frunţii la menţinerrrrea şi înflorrrirea echilibrrrrelor financiarrrre ale lumii liberrrre şi multilaterrrral dezvoltate).

Scriu, spuneam, (în româneşte, curios să văd ce scriitor aş fi fost dacă rămâneam în dulce limba mea care mă duce ca apa Dunării), un roman pe care-l cheamă Mersul trenurilor. Aştept ediţiile braziliană şi japoneză ale cărţii despre Dostoievski publicată anul trecut la Gallimard – şi voi pune în scenă la toamnă Crimă şi peseapsă (o adaptare pe care am scris-o acum câţiva ani, jucată în 2010 la Luxemburg).

Încerc să dau un final mai vrednic unei piese scrisă anul trecut despre « extravaganta răpire a celei despre care nimeni nu ştia că este nora papii » (comedie care întregeşte cu aspecte occidentale lumea românească de azi, jucată anul trecut la Teatrul dramatic de la Galaţi : Fiarele).

Şi tare-aş vrea să fac (în dorul lelii, pentru că nu se va putea juca decât peste 70 de ani, când aceşti autori vor intra în domeniul public şi moştenitorii nu se vor mai putea împotrivi) o piesă plecând de la conversaţiile telefonice (reale, consemnate) dintre Emil Cioran şi Eugen Ionescu (când acesta se afla într-o clinică de dezalcoolizare în Elveţia).

Cine/ ce anume v-a tăiat răsuflarea (de indignare, de încîntare...) în ultima vreme?

Virgil Tănase: Ajuns la capătul dinspre ieşire al vieţii şi după câte-am trăit şi văzut din lumea noastră în plină (şi hazoasă) prăbuşire (generoasă în subiecte de revoltă) ; şi după cât am frecventat operele de artă de tot felul prin care unii şi alţii încearcă în zadar să ne mântuie, mi-e simţirea mult prea teşită, mărturisesc, ca să mai simt zvâcnirile sufocante ale vârstei tinere şi candide, regret.

Ce întrebare nu vi s-a pus niciodată şi răspunsul era esenţial?

Virgil Tănase : Întrebarea asta, foarte simplă – prea simplă poate pentru cei care mă tot întreabă de zeci de ani de tot ce vrei şi ce nu vrei… Întrebarea asta, de fapt hazlie, pe care nimeni nu s-a gândit să mi-o pună, e totuşi, dacă stai să chibzuieşti bine, cu bătaie lungă : deşi pare strict utilitară, ea spune, poate, multe despre cum merge lumea (sau, mai ştii ? despre cum ar trebui să meargă oamenii), chestiune esenţială, nu-i aşa ?

Ea s-ar putea formula astfel : « Cum se face, bre, că după ce te-au prădat cei dinainte, luându-ţi casa când s-a vădit, în 1982, că n-au reuşit să-ţi ia beregata pentru gogeamitea pamfletul în care arătai nu atât că Împărat-i gol (se-ntâmplă şi la case mai mari şi mai occidentale) cât c-a luat-o hăisa peste câmp, împotmolind în smârc o ţară-ntreagă… Cum se face, spuneam, că după ce te-au prădat cei dinainte, te-au prădat şi ăştia, Primăria capitalei nostre libere şi multieuropean integrată vânzând-o pe sub mână şi neplătindu-ţi nici până azi despăgubirea pe care o hotărâre judecătorească definitivă a poruncit-o acum mai bine de cinşpce ani ? Tunsă, rasă sau cu freză liberală n-or fi, deasupra ţării, aceleaşi păsări răpitoare care penele-şi schimbă (legile obiective ale materialismului istoric înlocuite cu cele nu mai puţin obiective ale pieţii) dar năravul ba ? Care-atunci poate că lupta noastră n-ar fi trebuit să fie politică ci între oameni şi lighioane… ? » Etc.  

Fragment din romanul inedit Mersul Trenurilor de Virgil Tănase. Scriitorul s-a născut în 1945 la Galaţi şi, de mai bine de 30 de ani, trăieşte şi scrie la Paris.

MERSUL TRENURILOR

Fragment de roman

Zăvoieşti, asfinţitul (1980 [?], 80 x 60, guaşă pe carton, colecţie privată)

Soarele parcă n-a asfinţit dar, pe de altă parte, prea nu sunt umbre, de parcă lumina s-ar răspândi din lucruri. În stânga, de cealaltă parte a văii, sub buza unui mal înalt tivit cu pâlcuri de mesteceni ale căror frunzele sunt deja galbene, câteva case cu lemnăria prispei albastră. Pe prichiciuri dunga tremurată a unor lădiţe cu muşcate. Nu sunt garduri. Doi lilieci înfloriţi parcă se ţin de mână, gata s-o ia la vale. Drumul de pământ de-abia se ghiceşte, năpădit de buruieni printre care s-au răspândit flori de câmp indistincte. Doi cai trag un vagon de cale ferată. Caii suri, vagonul de clasa a doua, pasagerii doar ca nişte pete de culoare, o dâră, că dacă nu i-aşi cunoaşte nici nu i-aşi vedea, poate. Mama stă la fereastră, perdeaua cu păuni de borangic flutură uşor, stârnită de curent. Împleteşte un pieptăraş din două gheme de lână, unul alb şi angorat, celălalt bej, cu fir mai subţire.

Mama are cearcăne şi ochii roşii.

- Ai plâns ?

În ultima vreme o apucă plânsul din nimic.

- De ce n-ai fost cumine ? Acum, vezi, te-au ucis.

- Cine ?

Mama face semn cu degetul pe buze că e mai bine să tac.

Mă duc şi mă culc pe canapeaua care a făcut şi ea războiul. Fusese a doamnei Fotimi care avea un puf de mustaţă spre colţurile gurii şi-şi vindea lucrurile de când soţul şi băiatul cel mare fuseseră amândoi închişi ca autorităţile să poată confisca atelierul de făcut cutii de tablă pentru conservăria de peşte deja naţionalizată. Radioul a fost reparat şi l-am pus înapoi, la îndemână, pe noptieră. O muzică de promenadă, nişte cântăreţi în frac. Soprana are o rochie lungă de saten care i se mulează pe corpul aplecat uşor pe spate de i se văd oasele iliace.

- Chiria ?

Mama îmi face iar semn să tac.

Vine un domn cheferist cu chipiu şi cu tăşculiţa reglementară pe umăr, burduşită cu foile pentru procesele verbale, regulamentul de funcţionare, ultima ediţie a mersului trenurilor.

- Pandele, zice, să nu te dai jos din tren că te mânâncă lupii.

Anul ăsta iarna s-a pornit devreme, a fost ger, trosneau sălciile ca împuşcate. A îngheţat Dunărea, au veni lupii de pe malul celălalt şi lumea spune c-au fost văzuţi, noaptea târziu, prin cartierul Bădălan unde gospodarii şi-au construit casele pe piloni ca să nu sufere când tot la câţiva ani vin apele mari şi se varsă în balta Brateşului pe la ei prin curte. Mie ce-mi pasă ? Mama a burduşit soba cu butuci care sforăie şi când mă prinde somnul mi se pare că mă dau huţa într-o apă scrobită cu parfum de la săculeţii de levănţică din dulap.

În vis apa e semn rău.

- În vis apa e semn rău, spune mama aplecându-se pe fereastra vagonului tras de cai care se duce-ncet şi dispare.

Mă zvânt, îmi pun pantalonii de doc şi o cămaşă cu mâneci scurte, arunc pe-un umăr prosopul de plajă şi-o iau pe-o stradă strâmtă şi fără trotuare, numai de prăvălii încât se-nghesuie lumea buluc. E gălăgie, negustorilor şi muşteriilor le merge gura moară, râd, se-njură, strigă unii după alţii, beau limonadă colorată ba galbenă, ba roşie. Multă veselie. Fetele au fuste uşoare, transparente, umerii goi, sânii liberi, picioarele lungi. Casele puse unde s-a nimerit, acoperite de viţă. Copaci umbroşi cresc din pavaj şi frunzişul se-mpreună deasupra trecătorilor bucuroşi că nu-i prăjeşte soarele. Curţile au zid înalt de peste care se revarsă vrejuri de măcieş înflorit. E şi o biserică a cărei faţadă se rotunjeşte după curba străzii. Pe colţ, terasa unui birt, împrejmuită de jgheaburi cu petunii. Doamnele beau cafea şi muşcă cu grijă din prăjiturile cu marmeladă. Soţii lor beau şpriţ de vin alb gustând ghidem, babic de Buzău şi telemea cu măsline.

- Auzi, bre, da nişte slănină fiartă, frecată cu usturoi ?

Unii şi-au scos sandalele şi-şi răcoresc picioarele. O doamnă mai în vârstă citeşte ziarul şi fumează.

Cineva mi-a pus în braţa un ditamai acordeon.

- Cântă Pandele !

- Nu ştiu.

- Cântă Pandele !

Aşi putea să-i spun că mă confundă, că nu mă chemă Pandele, că n-am nimic de-a face cu toată istoria asta, dar îmi dau şi eu bine seama că nu despre asta e vorba acum.

- Cântă Pandele că ţi-oi da lovele să-ţi cumperi cu ele ţuică de surcele !

Lumea râde şi se binedispune. Cheferistul sau ce-o fi fost el cu chipiul lui cu emblemă de tinichea în frunte, se scoală şi-mi pune un scăunel la umbră, sub nuc, în faţa crâşmei ai cărei muşterii, văzându-mă cu acordeonul în braţe, s-au întors către mine, care curioşi – o să cânte ? n-o să cânte ? ce-o să cânte ? de ce se lasă atâta rugat ? –, care contrariaţi, temându-se c-am să le sparg urechile, care pentru că n-au nici o altă treabă decât să caşte gura la ce se nimereşte.

Eu n-am cântat niciodată la acordeon dar ce mare scofală să umbli cu deştele pe clape... Poate că-mi dau ceva gologani acolo, cât să plătesc chiria luna viitoare iar pentru următoarea mai vedem.

Nota Bene : „Ce mai faceţi?” este un proiect jurnalistic de salut (etimologic, salut însemnă reverenţă dar şi salvare, mîntuire). Trei întrebări tipizate cu răspunsuri atipice, o invitaţie de a ne saluta unii cu alţii – scriitori, politicieni, artişti, jurnalişti, oameni obişnuiţi şi neobişnuiţi – cînd ne întîlnim la răscruce,  prin ecran interpus.