Ca răspuns la atacurile teroriste din 13 noiembrie care au paralizat timp de câteva zile frenezia Oraşului luminilor, romanul "Paris est une fête" (Sărbătoare de neuitat) de Ernest Hemingway se află în topul vânzărilor de carte din Franţa. Dacă înainte de atentate, se vindeau în jur de zece cărţi pe zi, de la începutul săptămânii romanul autobiografic publicat iniţial de prestigioasa editură Gallimard a atins cifra record de 500 de exemplare vândute zilnic. Publicată în prezent de Folio (colecţia de buzunar a editurii Gallimard), în doar o săptămână, cartea lui Hemingway a trecut de la 8.000 de exemplare tipărite anual direct la 15.000 de exemplare. Pe Facebook şi Twitter toată lumea o recomandă, deoarece atât prin titlu, cât mai ales prin conţinut, "Paris est une fête" reprezintă tot ceea ce au detestat acei criminali care i-au asasinat cu sânge rece pe toţi cei care vroiau să petreacă o seară de vineri în compania prietenilor şi a muzicii, bucurându-se simplu de micile plăceri ale vieţii.   


După atentatele de la Charlie Hebdo, numeroşi manifestanţi ţineau în mâini "Le Traité sur la tolérance" (Tratat despre toleranţă) de Voltaire. De data aceasta, ţinând cont de faptul că teroriştii au vrut să omoare însuşi spiritul festiv al Parisului şi bucuria de a profita de plăcerile pe care ţi le oferă acest oraş atât de generos, parizienii au ales o altă carte ca şi formă de rezistenţă în faţa obscurantismului, o adevărată gură de oxigen în această perioadă poluată cu atâtea informaţii şi ştiri toxice, violente şi sângeroase. Probabil că Hemingway ar fi surprins să afle că romanul său a devenit un adevărat simbol, dar toţi cei care continuă să trăiască la Paris au nevoie de referinţe intense şi constructive pentru a depăşi trauma de a vedea cum Oraşul luminilor a fost însângerat şi atacat atât de brutal tocmai în ceea ce-l definea drept capitală a artelor, a plăcerilor, a toleranţei.   

Publicat postum, romanul "Paris est une fête" (în original „A Moveable Feast”, o referire la sărbătorile religioase care nu au o dată fixă) cuprinde perioada boemă pe care Hemingway a petrecut-o la Paris, când "era foarte sărac şi foarte fericit" fiind doar un tânăr scriitor la început de drum. Îndrăgostit de atmosfera celui mai festiv oraş european, acesta obişnuia să-şi piardă vremea prin cafenele sau la cursele de cai şi în numai cinci ani devine un adevărat parizian. Aproape trei decenii mai târziu, Hemingway îşi va aduna toate amintirile boeme de pe malurile Senei, în acest roman autobiografic în care, printre altele, descrie relaţiile sale de prietenie cu un alt american francofil, Scott Fitzgerald, dar şi cu James Joyce, cu poetul Ezra Pound şi, evident, îşi aminteşte adesea şi de marea colecţionară de artă Gertrude Stein care referindu-se la el şi la ceilalţi scriitori americani exilaţi la Paris, îi numeşte "generaţia pierdută"… În introducerea cărţii, Sean Hemingway, nepotul scriitorului, mărturiseşte că atât pentru el, cât mai ales pentru bunicul său, Parisul a fost un loc pasionant şi crucial, plin de frumuseţe şi lumină, de artă şi istorie, un oraş generos care întotdeauna îţi oferea o recompensă pentru tot ceea ce îi dăruiai. "Până la sfârşitul vieţii, Parisul a rămas pentru Hemingway oraşul său preferat…".   

            Ideea popularizării acestei cărţi îi aparţine unei doamne pe nume Danielle, o avocată pensionară în vârstă de 77 de ani, militantă pentru drepturile omului, care într-o scurtă apariţie la un post francez de ştiri a recomandat, ca şi mesaj de pace, lectura romanului semnat de Hemingway. Reţelele de socializare au intrat imediat la foc continuu, iar recomandarea distinsei doamne s-a concretizat, la mai bine de 50 de ani de la publicare, într-un număr record de vânzări. Librăriile pariziene, destul de triste după primele zile ce au urmat sângeroaselor atentate, au fost luate cu asalt de clienţi, reţelele de socializare au fost invadate de fotografii în care romanul apare în mii de mâini, iar numeroase exemplare au fost strecurate chiar printre miile de lumânări şi flori depuse în semn de omagiu în locurile însângerate în noaptea de 13 noiembrie. De câteva zile, "Paris est une fête" ocupă primul loc la categoria biografii chiar şi pe Amazon. 

            Un entuziam fără precedent care se poate traduce prin dorinţa parizienilor şi nu numai de a arăta lumii că Parisul este un simbol cultural fără vârste şi fără bariere, care aparţine lumii întregi şi care trebuie împărtăşit tuturor. Asemeni epocii în care a trăit Hemingway şi care a cunoscut un oraş ce se reconstruia după dezastrul Primului Război Mondial, Parisul de azi, deşi a fost ciuruit de gloanţele fanatismului şi se află tot în pragul unui război, mult mai complex şi mai parşiv, ce-i drept, trebuie să rămână în picioare. Asemeni Turnului Eiffel care în zilele cu soare poate fi admirat de la zeci de kilometri depărtare de Paris.

Ca şi după evenimentele de la Charlie Hebdo, oamenii doresc mai înainte de toate să înţeleagă ce s-a întâmplat, să găsească răspunsuri la toate aceste fenomene prezentate senzaţionalist sau laconic în presa tradiţională, să se instruiască privind realitatea în faţă prin prisma unor cărţi bine documentate. Iar piaţa de carte franceză nu duce lipsă nici de specialişti, antropologi sau filosofi, nici de scriitori care abordează subiectele fierbinţi ale lumii cu multă lucididate. Ficţiune sau nu, cartea a fost şi rămâne un refugiu, cel mai bun tratament pentru a-ţi exorciza prin lectură traumatismele sau şocurile prezentului. Aşa cum spunea Guy de Maupassant, "Lire c'est refuser de mourir", adică "A citi înseamnă a refuza să mori", să mori spiritual, să te stingi consumându-te în preocupări frivole, să te dai bătut în faţa ignoranţei şi a obscurantismului, să te limitezi la a fi tristul cititor al unei singure cărţi, fie ea şi sfinte. Evident că atacurile de la Paris sunt amintiri de neuitat, în sensul în care nu se vor şterge niciodată din memoria lumii moderne, dar viaţa este mai presus de toate o SĂRBĂTOARE de neuitat şi de nepreţuit, care trebuie să triumfe indiferent de avalanşa de gloanţe care se abate asupra ei. Aceşti terorişti fanatici pot fi consideraţi de fapt o generaţie pierdută, deoarece nu au înţeles nimic nici din frumuseţea vieţii terestre şi nici nu vor cunoaşte vreodată sărbătoarea vieţii eterne…