În anii 1930, poetul şi matematicianul Ion Barbu/Dan Barbilian punea, doar pe jumătate retoric, întrebarea: de ce îl considerăm cult pe un om care citeşte cărţi de literatură sau de filosofie, dar nu are habar de teorema lui Pitagora?

O vreme, după război, „definiţia“  s-a inversat: ştiinţa a luat locul culturii umaniste şi un om cult nu mai trebuia să fi citit literatură etc., ci să fie fizician sau matematician. De câteva decenii, umanistul trăieşte în umbra omului de ştiinţă. Mai mult, numeroase discipline, cum ar fi economia sau politicul, ba chiar teoria literară prin anii 1960-1970, ţin sau au ţinut cu tot dinadinsul să li se recunoască un caracter ştiinţific.

ANULAREA LINIEI DESPĂRŢITOARE

Aş pleda pentru o altă înţelegere a culturii. Vă pot oferi numeroase exemple de interdisciplinaritate care dovedesc că un om cult este altceva şi decât un om de ştiinţă, şi decât un om de litere. Şi totodată că pretenţia de ştiinţă nu e în majoritatea cazurilor legitimă.

Ca remarcă preliminară, aş spune că interdisciplinaritatea nu e totuna cu enciclopedismul. Ar fi ciudat să bazăm noţiunea de cultură pe enciclopedism într-o epocă de intensă specializare în toate domeniile spiritului. Şi să nu uităm că enciclopedismul precede nu numai specializării, ci şi ştiinţelor, fiind un fel de preistorie a multora dintre ele. Ştiinţele moderne nu mai permit, decât în cazuri excepţionale, o viziune enciclopedică. Dar ele sunt legate într-o manieră nebănuită cu câţiva ani în urmă. Şi nu mă refer doar la colaborarea dintre fizică, matematică, chimie, astrofizică, biologie şi altele din aceeaşi farfurie.

Un om cult are fie şi numai presentimentul unor legături dintre domeniul său şi alte domenii, oricât de depărtate ar fi acestea. Linia despărţitoare dintre umaniste şi  
ştiinţe tinde să se şteargă. Cultura contemporană este una fără frontiere, în pofida specializării maxime a fiecărui domeniu. Şcoala ar trebui să ţină cont de această schimbare. Liceul trebuie să redevină unul de cultură generală, dar nu o cultură ruptă în două: realul are nevoie de uman şi invers.

CÂND MATEMATICA SE ÎNTÂLNEŞTE CU LITERATURA

Interconectări întâlnim la tot pasul. Legea de probabilitate a lui Benford a fost aplicată de o societate engleză de asigurări la descoperirea unor fraude. „Dumnezeu e matematician?“, s-a întrebat un om de ştiinţă, remarcând numărul imens de aplicaţii ale matematicii în tot felul de domenii, cum ar fi fabuloasa sferă de folosinţă a şirului lui Fibonacci. Filosofia întoarce la rândul ei matematicii întrebarea dacă aritmetica sau geometria sunt platoniciene, adică independente de realităţi, sau se nasc din măsurători şi figuri naturale.

Matematicianul John Forbes Nash a luat premiul Nobel pentru economie în 1994 cu o teză de doctorat despre jocurile strategice care s-au dovedite utile în economie şi deopotrivă în domeniul politic. Ca să le îndulcească studenţilor hapul amar al contabilităţii şi dreptului comercial, Şcolile de Comerţ din Franţa au introdus în bibliografia obligatorie romane din secolul al XIX-lea, Balzac, Stendhal, Flaubert, luând ca punct de pornire pentru studierea disciplinelor lor ştiinţifice intuiţiile romancierilor.

Să dau şi un exemplu din beneficiul tras de critica şi istoria literară din – vă vine să credeţi? –  fizică. Cu vreo trei decenii în urmă, am fost invitat la Facultatea de Fizică de la Măgurele să vorbesc despre romanul modern, în cadrul unui program interdisciplinar. Mi-am dat seama imediat de faptul că eminenţii fizicieni înţelegeau cu mult mai uşor cum stau lucrurile în romanul clasic şi realist decât în acela postpsihologic contemporan. Unii cunoşteau teza mea despre romanul corintic, dar mi-au mărturisit dificultatea de a citi astfel de romane. Am recurs la o stratagemă. Le-am atras atenţia că există două modele ale lumii în roman. Romanul clasic foloseşte modelul newtonian, corespunzător intuiţiei noastre cea de toate zilele. La rândul lui, romanul pe care eu îl botezasem corintic recurge la un model „inspirat“ de relativitatea generală a lui Einstein, a unui univers în patru dimensiuni, în care e incorporată aceea temporală, variabilă şi, în consecinţă, neintuitivă.

Am încercat să le motivez lectura romanului modern apelând la familiaritatea lor cu conceptele eisteiniene. Nu ştiu dacă  i-am făcut să citească „Orbirea“ lui Canetti sau „Bunavestire“ a lui Breban, dar i-am obligat măcar să  privească romanul într-o altă perspectivă, care, culmea, ar fi trebuit să fie aceea firească pentru ei. Am avut micul sadism de a le sugera că romancierii sunt cu un pas înaintea lor în ce priveşte intuirea modelului neintuitiv al lumii decât sunt ei, fizicienii, în lectura unui roman a cărui viziune ar trebui să intre ca o mănuşă pe modelul lor de univers fizic.

"Liceul trebuie să redevină unul de cultură generală, dar nu o cultură ruptă în două: realul are nevoie de uman şi invers."

"Şcolile de Comerţ  din Franţa au introdus în bibliografia obligatorie romană din secolul  al XIX-lea, Balzac, Stendhal, Flaubert."