Ce-i lipseşte lui Emil Cioran la Paris?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Astăzi se împlinesc 103 ani de la naşterea lui E.M.Cioran unul dintre  ,,marii români“ care fac parte din panteonul valorilor universale. Din păcate, de Cioran ne aducem aminte când ne lăudăm cu ,,românii care au uimit occidentul“, aşa cum, la fel, ne lăudăm cu cei 0,01% olimpici de aur ai şcolii noastre, altfel ,,bine situată“ pe ultimele locuri la testele Pisa... După festivism, restul e tăcere.

Majoritatea românilor l-a descoperit pe Emil Cioran după revoluţie. Doar câţiva intelectuali, privilegiaţi prin asta, îl cunoscuseră pe el şi opera lui înainte de 1989. Şi pentru mine, liceean în anii ’90, Cioran a fost un reper. Am citit pe nerăsuflate cărţile lui, scoase pe o hârtie de calitate inferioară, cum erau editate pe atunci primele volume la Humanitas. Oricum forma nu conta. Ne împrumutam unii altora cărţile,  pline de pasaje subliniate, iar ideile din ele ne provocau la discuţii  în curtea liceului,  întrerupte doar de aprinsul vreunei ţigări, ori de zgomotul soneriei  care ne anunţa că trebuia să intrăm la ore pe care le refuzam de la înălţimea ifoselor  noastre de mari cunoscători într-ale filosofiei. Visam că într-o zi vom pleca, precum Cioran, să cucerim lumea. 

Am vizionat la acea vreme cu sufletul la gură „Exerciţii de admiraţie’’, interviul televizat realizat  de Gabriel Liiceanu, avându-i ca interlocutori pe Emil Cioran şi Petre Ţuţea, iar imaginile şi ideile documentarului m-au urmărit multă vreme.

Peste ani l-am citit şi recitit pe Cioran, însă unele lucruri le-am perceput mai târziu. Disperarea de a te fi născut într-o cultură mică i-am înţeles-o abia în ultimii patru ani, căutând cu aviditate prin bibliotecile occidentului urmele istoriei noastre. Şi a fost un şoc pentru mine. În Biblioteca Vaticanului la secţiunea istorii ale universităţilor nu există o istorie a universităţii din Bucureşti. Cu câteva excepţii  nu există intrări de cărţi româneşti la Vatican după 1948. În Biblioteca Naţională a Italiei, la secţiunea de istorii ale literaturilor limbilor romanice nu se află nicio  istorie a literaturii române. În Biblioteca Naţională a Franţei, la raftul privind istoria României, am găsit 24 de titluri, cam cât avea şi Croaţia. Din cele 24 de titluri în limbile engleză şi franceză, doar câteva lucrări erau ale unor istorici români: Lucian Boia, Dinu Giurescu, Aurel Pop. Restul erau scrise de istorici străini. Prin librăriile occidentului dacă găseşti doi-trei istorici ori scriitori români traduşi este un adevărat eveniment. Atunci l-am înţeles pe Cioran!  

Tot atunci m-am raportat şi la vecinii noştri maghiari, polonezi ori cehi care îşi promovează cu obstinaţie personalităţile, lucrările valoroase ale culturii lor. Aşa se explică de ce la Paris există o librărie poloneză, de ce există numeroase plăcuţe care marchează că în locul X a locuit o perioadă marele poet maghiar Y ori scriitorul sârb Z. În aceste condiţii, singurele întrebări legitime care îţi vin în minte sunt: oare câţi bani s-or fi alocat pentru traducerea, difuzarea de cărţi, opere fundamentale ale culturii româneşti în străinătate de stăm aşa de prost? Vor fi vreodată umplute aceste carenţe? Să fim noi românii, aşa cum ne-am obişnuit să vorbim despre noi, un popor paşnic, care nu a dorit nimic de la nimeni şi trăim chiar şi astăzi, într-o lume a globalizării, închişi în carapacea noastră, cu marile noastre valori naţionale pe care nu dorim să le facem cunoscute în Occident? Cum se poate explica lipsa unor proiecte de traducere a unor lucrări de istorie, cultură, civilizaţie românească şi difuzarea lor în toată lumea?

image

Cât de mult poate să coste scrierea, traducerea, tipărirea şi difuzarea unor lucrări în câteva sute de exemplare către instituţiile de cultură din Occident? Sau cineva a concluzionat că şi cultura noastră e un morman de fier vechi…

Dar, să revenim la Cioran.

Întâmplarea a făcut să fiu la Paris, în 2011, chiar  când se celebra centenarul naşterii lui Cioran. Cazat în cartierul latin, într-o cămăruţă înghesuită de mobilier inutil, a unui hotel de unde puteai să atingi zidurile Sorbonei, am pornit să-l caut pe Cioran prin vecinătăţi. Am pierdut o jumătate de zi în librăriile Gibert Joseph, ameţit de bogăţia titlurilor miilor de cărţi. Într-un târziu, l-am găsit. În vitrina unui chioşc, peste drum de „Tabac de Sorbonne”, trona chipul său pe coperta „Le Magazine Littéraire”. M-am repezit să cumpăr revista pentru că era ora închiderii, iar vânzătorul, un om între două vârste, m-a întrebat dacă ştiu cine e „tipul” de pe copertă. I-am răspuns că da. Atunci el mi-a zis cu mândrie: „când trăia venea aici şi îşi lua ziarele şi revistele”. L-am întrebat dacă ştia unde locuia şi mi-a răspuns fără să clipească:

Rue Odeon, dar nu ştiu exact numărul….

În acel an, 2011, centenarul naşterii sale a fost marcat cu ceva fast în Franţa, în Italia, Spania.  Şi la noi au fost câteva acţiuni desfăşurate timid. Am reţinut atunci un articol din „Adevărul“ despre un centenar marcat discret în România şi o propunere făcută de domnul George Banu: pe Rue de L’Odéon, la numărul 21, să fie pusă o plăcuţă care să amintească de locul unde a creat Cioran.

Au trecut trei ani de atunci şi nimeni nu a îmbrăţişat ideea.  

Să mai fim noi, românii, în logica războiului rece cu Occidentul? Oamenii de cultură ai exilului încă sunt duşmanii poporului şi ai statului trecuţi pe o listă neagră? Şi aşa se poate explica de ce nicio autoritate a statului nu a luat iniţiativa de a pune o plăcuţă de marmură pe zidurile clădirii de pe rue L’Odéon, pe care să scrie că aici a locuit şi creat filosoful născut în România, Emil Cioran. 

Mă miră şi mai mult faptul că nici societatea civilă nu a făcut nimic în acest sens. O fi prea ocupată…

Credeţi că va exista vreodată la Paris, pe rue L’Odéon, numărul 21, o plăcuţă care să vorbească despre Cioran?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite