Ambii, fără să-şi fi corelat în vreun fel lansările (una la Facultatea de Litere, alta la Librăria Bizantină), au simţit nevoia, ca şi-n alte dăţi, să revină în România; şi nu numai ca turişti.

Întoarcerea lui Petru Popescu

Îmi vine în minte afirmaţia pe cât de categorică, pe atât de întristătoare a lui Petru Popescu, prozator fugit tot din România lui Ceauşescu. Alegând ca limbă de expresie engleza, indiscutabil superioară sub raportul circulaţiei şi, cum se spune azi, audienţei, Popescu a făcut o opţiune ca oricare alta. Numind însă româna o limbă prea strâmtă (pentru aspiraţiile sale), scriitorul a dat impresia dezagreabilă că se ruşinează de limba maternă ca de o rudă săracă, de care cel ce s-a ajuns nu mai vrea să audă. Ulterior, talentatul prozator, atât de admirat de o întreagă generaţie ce a citit „Dulce ca mierea e glonţul patriei“, şi-a amendat afirmaţia, but it was too late. Întoarcerea lui Petru Popescu în literatura română, reintegrarea lui în spaţiul literelor româneşti nu s-a mai realizat, după 1990, la nivelul sperat de scriitor, cu toate eforturile sale.

De ce se întorc acasă?

Şi cu aceasta ajung la tema însemnărilor de faţă. De ce oare autori dintre cei mai buni, exilaţi înainte de 1990 din motive politice (de la Virgil Nemoianu la Matei Călinescu, de la Dorin Tudoran la Matei Vişniec, de la Nina Cassian la Norman Manea şi Mircea Iorgulescu), au avut impulsul - pe care şi l-au urmat - de a nu întoarce spatele literaturii române? De ce a rămas aceasta o miză pentru profesori universitari, critici ori scriitori cu cariere dintre cele mai solide, în Franţa şi în Statele Unite? De ce inclusiv un autor internaţional ca Vişniec, jucat cu piese de teatru în toată lumea, include România pe harta peregrinărilor sale artistice?

Această mişcare de revenire contrazice, aparent, sensul fugii anterioare, direcţia ei; şi totodată aspiraţia autohtonă, atât de puternică înainte de Revoluţie, dar şi în anii ‘90, către Occidentul prosper şi America tuturor posibilităţilor. Dacă generaţia bunicilor mei, formată în interbelic, a murit aşteptându-i pe americani, generaţia mea, a „decreţeilor” cu cheia de gât, a avut ca ideal viaţa într-o Americă opusă (fără a fi cu adevărat cunoscută de noi) mizerabilului lagăr socialist. Şi în anii ’90, mirajul colectiv a fost tot cel vestic, iar integrarea noastră în Uniunea Europeană şi în structurile euro-atlantice am visat-o până când s-a înfăptuit.

Sentiment de apartenenţă

Iată, acum, autori de primă mână, profesori universitari şi scriitori ce n-ar putea lipsi din nici o istorie a literaturii române revenind periodic în România, după ce s-au adaptat la specificul unei alte lumi şi au urcat treptele unor societăţi destul de diferite de a noastră. Ce-i aduce înapoi, în afară de bunele sentimente pentru rudele de sânge şi prietenii apropiaţi?

Aş spune că este vorba de un sentiment de apartenenţă, nu numai familială, ci şi lingvistic-culturală. Iar în interiorul acestui cerc ce nu a putut fi rupt nici măcar de un dictator răsăritean megaloman, se conturează un al doilea, al aderenţei la o literatură naţională peste care epoca globalizării a venit fără să-i şteargă specificul. Inclusiv academicii, profesorii şi cercetătorii comparatişti înclinaţi prin chiar specializarea lor să urmărească filiaţii culturale pe deasupra graniţelor naţionale nu pot face abstracţie de acest specific românesc. Iar specificul nu ţine neapărat de un sentiment românesc al fiinţei, cu formula lui Noica, ci de o istorie anume, pe care România a trăit-o, iar Franţa sau Statele Unite - nu. Şi universitarii de factura lui Nemoianu, şi scriitorii de tipul lui Carmen Firan se întorc, aşadar, în cercul familiei şi al prietenilor, dar şi în cel al unei limbi, al unei culturi, al unei istorii care, fiind româneşti, sunt „setate“ altfel decât limba, cultura şi istoria ţării de adopţie.

Regăsire dramatică

Revenirea în România şi reintegrarea fostului exilat au fost, pentru Nemoianu, aproape la fel de dramatice ca exilul însuşi. Un fragment din volumul său de călătorii, apărut în seria de autor de la Editura Spandugino, surprinde, în atmosfera României din 1992, dezolarea călătorului întors acasă. Senzaţia este de sfârşit de lume, nu în sens temporal, dar civilizaţional: „Când sosesc la aeroportul Otopeni din Bucureşti am impresia că am ajuns la capătul pământului, la un soi de sfârşit: totul pare părăsit, terminat, iarba creşte prin pavajul pistelor, autobuzele par rable, avioanele au elice. Oamenii sunt ponosiţi, obosiţi, neglijenţi, cu mişcări lente. Casele sunt scorojite, neîngrijite, sărăcăcioase, vegetaţie multă şi lipsită de demnitate“.

Însă Nemoianu se va simţi apoi atât de bine în această Românie în care va tot reveni, din 1992 încoace; după cum Carmen Firan s-a simţit atât de acasă la întâlnirea cu cititorii de la Librăria Bizantină. Poate că New York-ul lui Carmen Firan şi al neuitatei Nina Cassian e suficient de cosmopolit pentru ca un locuitor al lui să se simtă acasă oriunde. Dar dincoace de metropola ce te face să te simţi un cetăţean al lumii sunt Bucureştii, cu farmecul lor nedistrus de buldozerele ceauşiste, cu amestecurile sale aiuritoare, cu caracterul pestriţ, cu nota de imprevizibil şi libertate asociativă, cu dinamica remarcabilă. Nu mai suntem în 1992.

Eu ştiu? Poate că e suficient să stai o vreme departe de România pentru a-i duce dorul şi a tânji după ea.