Ce fac scriitorii când ajung la poliţie. Radu Paraschivescu şi Lavinia Bălulescu povestesc despre experienţele cu oamenii legii, într-o carte

Ce fac
scriitorii când ajung la poliţie. Radu Paraschivescu şi Lavinia Bălulescu povestesc despre experienţele cu oamenii legii, într-o carte

Lavinia Bălulescu şi Radu Paraschivescu, doi dintre scriitorii semnatari în volumul "Scriitori la poliţie"

Volumul „Scriitori la poliţie“, cu texte ale unor  oameni de litere, printre care Radu Paraschivescu, Nora Iuga, Ioana Nicolaie, Lavinia Bălulescu, care povestesc cum s-au aflat faţă în faţă cu oamenii legii, este publicat de Editura Polirom şi va fi lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, în luna noiembrie.

„Scriitori la poliţie“, volum publicat de Editura Polirom, este o carte care reuneşte declaraţii pe proprie răspundere ale oamenilor de litere despre ciocnirile lor cu oamenii legii. "Scriitori la poliţie“, volumul coordonat de scriitorul Robert Şerban, cuprinde texte semnate de nume importante din literatură, printre care  Lavinia Bălulescu , Andrei Crăciun,  Sorin Gherguţ ,Ioan Groşan, Florin Iaru, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu,  Radu Paraschivescu, Bogdan O. Popescu, Daniela Raţiu, Robert Şerban, Pavel Şuşară, Simona Tache, un cristian, Mihail Vakulovski, Radu Vancu.
 

„Adevărul“ publică, în exclusivitate, fragmente din textele scriitorilor Radu Paraschivescu şi Lavinia Bălulescu, apărute în volumul publicat de Editura Polirom.

Momente comice sau tragice

Cu toţii avem amintiri mai mult sau mai puţin plăcute despre întâlniri cu oamenii în uniformă, dar cele mai frumoase poveşti despre poliţişti vin, cu siguranţă, de la scriitori. Momente comice sau de-a dreptul tragice, ieşiri ingenioase din situaţii critice sau autodenunţuri involuntare.
„Am auzit, de-a lungul timpului, multe poveşti născute din intersecţia scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz. Toate cu tâlc. De ce n-ar sta o parte dintre ele într-o carte? De ce să nu aflăm noi cum relaţionează cele două categorii sociale cînd au contact una cu alta? Aşa că am invitat scriitori din generaţii diferite să dea cu subsemnatul despre întîlnirile lor cu poliţia. Sau cu miliţia. Şi au făcut-o. Nu ştiu dacă doamnele autoare şi domnii autori din această carte chiar au păţit ceea ce povestesc ori se joacă niţel cu imaginaţia. Domniile lor se jură că totul e întocmai cum scrie aici. Eu, unul, îi cred. Şi, oricum, atât timp cât există poliţie care să stabilească ce este şi ce nu este adevărat, nouă, celorlalţi, nu ne rămâne decât să stăm liniştiţi la locurile noastre. Şi să facem un lucru brav: să citim“, spune scriitorul Robert Şerban, care a coordonat volumul.

Ne pupam, să trăiţi
Text de Radu Paraschivescu

După vreo zece minute, Leni iese la fel cum a intrat şi se duce la locul ei. Nu i se citeşte nimic pe faţă. Se uită la mine şi nici nu zâmbeşte, nici nu se strâmbă. Dacă încearcă să-mi transmită un mesaj, strică orzul pe gâşte. Sunt nervos, asud porceşte şi... mi-e frică. Mă văd exmatriculat, închis, dus cine ştie pe unde şi uitat acolo trei-patru ani. Uite cum ţi se face viaţa ţăndări dintr-o prostie. Mare jigodie eşti, Iuri Vladimirovici. Kaghebist până-n ultima clipă. Nu puteai să mai trăieşti un an?
— Hai, mânzule, ţi-a venit rândul, zice tablagiul rotund la faţă. Fă paşi.
Bat respectuos, ca să arăt că am cei şapte ani de acasă. Aud mârâitul dinăuntru ceva mai tare decât când intrase Leni şi-mi iau ce mi-a rămas din inimă în dinţi. Deschid uşa şi nimeresc într-o cameră mult mai mică, în care mi se pare chiar mai cald decât în sala unde a rămas restul găştii.
— Ăăă... bună seara, îngaim precaut.
Cheliosul de la birou ridică spre mine nişte ochi apoşi, în contrast cu privirea revoluţionară a Tovarăşului atârnat pe perete, care pare să evalueze situaţia din rama tabloului. Are cravata cu blacheuri şi i se vede doar urechea dreaptă – dovada de neşters că e într-o ureche.
— Poate vrei să spui „să trăiţi”, hârâie cheliosul, pe epoleţii căruia văd cele două steluţe de locotenent. Iar seară nu mai e de vreo cinci ore. Acuşi cântă cocoşii.
— Da, să trăiţi, îngân mecanic, neştiind ce altceva să spun.
— Vorbeşti doar când te-ntreb.
— Înţeles, să trăiţi.
Se uită la mine cu un fel de silă proletară. Pe urmă ia o foaie dintr-un teanc de la marginea biroului, pune un pix pe ea, se ridică de la masă şi-mi face semn să mă aşez în locul lui. Mă duc la birou aproape înotând prin propria transpiraţie.
— Vrei să deschid un geam? întreabă locotenentul.
— Da, să trăiţi, bâigui leşinat.
— Deschizi la mă-ta acasă, glăsuieşte el, mândru de poantă.
Aşa, pune mâna pe pix şi scrie acolo, cu nume şi pronume: „Subsemnatu’ – şi treci cum te cheamă – declar prin prezenta că în noaptea zilei de joi, 10 septembrie, împreună cu un grup de unsprezece indivizi şi individe, am încercat să trec fraudulos frontiera de stat, contravenind în acest sens legilor în vigoare, respectiv Legii numărul 53 din 24 februarie 1948 privind măsurile de siguranţă în zonele de frontieră”. Ştii ce zice legea aia, căţel?
— N... nu ştiu, să trăiţi.
— Zice aşa legea aia: „Persoana care intră sau iese din ţară prin alte locuri decât cele destinate trecerii călătorilor, sau chiar prin acestea, dar pe ascuns, comite delictul de trecere frauduloasă a frontierei, care se pedepseşte cu închisoare corecţională de la trei la zece ani şi amendă de la 4.000 la 40.000 de lei”. Să nu-mi spui că ai 40.000 de lei de cheltuială, că nu te cred.
— N-am, să trăiţi.
— Bulău scrie pe tine, pisoi.
Cocoş, mânz, căţel, pisoi. Se vede treaba că am o identitate zoologică schimbătoare în ochii miliţiei dobrogene, dar nu asta mă preocupă. Mă gândesc în schimb că, dacă sunt „individ”, aşa cum sunt pus să scriu în declaraţie, e de rău. Etica socialistă împarte omenirea în două: „cetăţeni”, adică oamenii care duc la miliţie portofelele găsite pe stradă („şi sunăm la numărul de telefon 22.22.22”), şi „indivizi”, respectiv briganzii de rit urban sau rural care fură din averea statului. Se vede treaba că mozolul nocturn e o faptă reprobabilă mai cu seamă când asupra ei planează bănuiala fugii din ţară. Cât despre „vigoare”, iată un cuvânt care-mi sună în cap ca tobele lui Cozy Powell, fiindcă miliţianul mă întrerupsese din asalt tocmai când mi-era lumea mai dragă şi dânsa mai nebleagă. Dar e bine că semnalul de alarmă care-mi răsună în tărtăcuţă mă despoaie de teamă.
— Aoleu, păi nu asta făceam, să trăiţi.
— Ce nu făceaţi?
— Nu treceam graniţa.
— Da’ ce făceaţi, bă?
— Ne pupam, să trăiţi.
Locotenentul se uită la mine câteva clipe cu ochii ăia care parcă i se scurg din orbite şi pe urmă râde scurt.
— Cum ai zis?
— Ordonaţi?
— Mai zi o dată ce-ai spus înainte.
— „Ne pupam, să trăiţi”?
Cheliosul râde din nou. Şi râde. Şi râde. Şi-l văd că se roşeşte la faţă şi râde mai departe. Şi mă uit la el ca lovit cu leuca. Şi el îi dă înainte cu râsul. Mă întreb dacă se-aude în sala de aşteptare. Ce naiba or crede ceilalţi?
— Sunteţi studenţi? întreabă el după ce se opreşte într-un târziu din hăhăială, ridicându-şi capul sub privirile aspre ale Tovarăşului din tablou.
— Da, să trăiţi.
— La ce?
— La Filologie, să trăiţi.
Locotenentul o dă iar pe râs. Mai trage o porţie şi pe urmă îşi scoate şi el o batistă cu care se şterge. Batista e albă şi arată aproape nefolosită. Parcă îmi face în ciudă. Tare-aş vrea să-l întreb de ce râde, dar mă tem să nu stric momentul. Nu mi-ar plăcea să treacă înapoi la seriozitatea aia încruntată şi hârâită.
— Bă, fii atent, îmi zice el după ce se potoleşte, dac-o ajunge vreunu’ din voi scriitor, tu sau altu’, nu contează, să scrieţi, bă, o povestire la care chiar aşa să-i ziceţi: „Ne pupam, să trăiţi”.
— Am înţeles. O să scriem, să trăiţi. 

Trei fete în rochiţe galbene

Text de Lavinia Bălulescu

Zece. Atâtea secunde avem până când paznicul se va întoarce de la toaletă. L-am pândit în ultima jumătate de oră sperând c-o să-i vină ori una, ori alta, şi o să putem intra în căminul ale cărui uşi s-au închis pentru noi de la ora 22. Ne strecurăm pe hol şi una dintre noi are ideea să ne dăm jos pantofii. Alergăm desculţe, aproape invizibile, şi cotim la dreapta pe lângă scaunul lui, observând în treacăt monitoarele în care va sta cu nasul toată noaptea. Deci ne-ar putea observa când se va întoarce, dacă va avea chef să vadă ce mai mişcă prin cămin.
Urcăm la etajul unu şi ne încălţăm. Bă, să ne prefacem că suntem de aici, zice una dintre noi. Avem de ajuns la etajul trei. Mergem liniştite, ca şi cum ne-am întoarce de la baie.  (...)

Ajungem la 335 şi batem în uşă după formula ştiută, unu-doi-doi-trei. Câteva secunde lungi de aşteptare. Paznicul probabil ne fixează prin camerele de supraveghere. (...)

Ne aşezăm cât mai aproape de lumină, pe unul dintre paturi, ne găsim un loc moale şi începem să râdem la o glumă care tocmai s-a spus şi căreia i-am auzit doar finalul. Oamenii-s ok în 335, plini de umor, chiar dacă vorbesc în şoaptă, chiar dacă blestematul ăsta de cămin e atât de greu de cucerit. Ţigara ajunge din nou la noi şi e la fel de proastă. Acum câteva luni a venit Poliţia în căminul ăsta, normal că a venit, din moment ce postul de Poliţie din complexul studenţesc e chiar vizavi. Unde să se ducă şi ei? Unde le vine la îndemână. Au venit şi au făcut o razie, i-au luat pe toţi cei care nu locuiau aici şi i-au dus la post, i-au verificat bine, se umpluse secţia cică de studenţi în chiloţi şi şosete.  (...) Ţigara e la noi pentru a treia oară. Acum stăm jos, pe iarbă, undeva la ţară, în jurul focului, şi pământul de sub noi face valuri-valuri. Aţi alergat vreodată în întuneric după ce aţi băut prea mult? Teribil. E într-un fel ca şi cum, aproape ca şi cum ai merge pe apă. Aceeaşi senzaţie şi acum, atât doar că stăm pe loc, iar pământul de sub noi se deplasează cu viteze uriaşe, ca o bandă, ca o scară rulantă la capătul căreia trebuie să te fereşti să nu fii înghiţit de moarte. Numai că nu ştii când e capătul, ştii doar că trebuie să fii cu ochii-n patru, mereu pregătit pentru ceva îngrozitor, mereu gata de ceva minunat. (...)

Camera cu o mie şi ceva de paturi e destul de greu de străbătut pe drumul înapoi. Undeva, pe la mijloc, acolo unde nu e foarte multă lume, departe de veioza aprinsă, găsim o fereastră deschisă. Afară-i toamnă şi aer. Ne aprindem încă o ţigară şi ne holbăm la un telefon din ăla rezistent, atât de rezistent încât dacă ar pica de aici, de la etajul trei, n-ar păţi nimic. E un telefon de război, ni se spune, are plastic din Lună pe el. Sunt foarte multe mâini la mijloc, unele ţin ţigara, altele telefonul, iar noi privim peste pervaz în jos şi vedem sub geam o chelie care luceşte în noapte. E unul dintre poliţiştii de la secţie, a auzit scandalul. Nu a auzit nimic, aici e linişte, omul doar se pişă. E un trecător. Nu, nu e trecător, nu vezi uniforma? E un poliţist care ne pândeşte. Ţi se pare. Pe bune, chiar e. (...)
Telefonul şi ţigara au trecut de etajul doi, în scurt timp vor ajunge la parter. Şi atunci eu şi celelalte două sau trei fete în rochiţe galbene o rupem la fugă prin camera de cămin lungă cât sala tronului, cu singura dorinţă de a ajunge la parter înaintea ţigării şi a telefonului. Ştim exact ce avem de făcut. Trebuie doar să coborâm rapid cele trei etaje, ceea ce şi facem, trebuie să mergem pe brânci pe lângă pupitrul paznicului care cel mai probabil va fi adormit, trebuie să ne târâm spre ieşire şi să deschidem cu grijă uşa enormă cu gratii de fier, fără să o trântim în urma noastră. Trebuie să facem stânga prin buruieni, să înconjurăm jumătate de clădire şi să ne oprim apoi pentru a ne trage răsuflarea două-trei secunde, după care să ne luăm faţa serioasă şi să salutăm politicos, bună seara, domnule poliţist.  (...)


Ajunse la parter, observăm însă că portarul nu mai este la locului lui, poate s-a retras prin vreo cameră la somn, ieşim în fugă din cămin, facem stânga prin buruieni, apoi stânga, iar stânga şi ne oprim înainte de ultimul colţ. Ne tragem răsuflarea, ne aranjăm una alteia rochiţele, trei fete cu trei rochiţe care au aceeaşi culoare în noapte. Telefonul şi ţigara au ajuns probabil foarte aproape de parter acum. Ne luăm inima în dinţi şi trecem de ultimul colţ al clădirii, unde însă ne aşteaptă o surpriză.


Poliţistul a dispărut. S-a dus şi el probabil în biroul lui, sătul să mai vâneze studenţi neserioşi. Telefonul a dispărut, ţigara, la fel, căminul a dispărut şi el, cu tot cu camera 335. Au rămas doar buruienile şi stâlpul de telegraf cu un bec chior.


Ce-ar fi dacă. Pufnim în râs, ce uşurare, şi ne punem în genunchi, toate trei fetele îmbrăcate în rochiţe galbene. Căutăm telefonul pe pipăite, sau părţi din el, măcar părţi din el, pentru că-i un telefon de război, poate fi asamblat la loc şi va merge la fel de bine ca înainte. Puţin mai încolo, printre buruieni, dăm de poliţistul cu chelie. E şi el în patru labe, caută împreună cu noi. Ne spune că telefonul va fi ca nou, important e să-l găsim pe tot, inclusiv bateria, inclusiv cartela. Asta în cazul în care telefonul chiar a ajuns jos şi nu cumva cade încă. (Fragmente din volumul "Scriitori la poliţie",  texte de scriitorii  Radu Paraschivescu şi Lavinia Bălulescu, Copyright Editura Polirom)

 

Scriitori la politie, volumul coordonat de Robert Serban la Editura Polirom, cuprinde texte semnate de: Lavinia Balulescu • Lavinia Braniste • Ruxandra Cesereanu • Andrei Craciun • Oxana Silviu Dachin • Peter Demeny • Sorin Ghergut • Ioan Grosan • Florin Iaru • Nora Iuga • Florin Lazarescu • V. Leac • Stefan Manasia • Viorel Marineasa • Ioan T. Morar • Bogdan Munteanu • Ioana Nicolaie • Veronica D. Niculescu • Radu Paraschivescu • Bogdan O. Popescu • Alexandru Potcoava • Daniela Ratiu • Adrian G. Romila • Radu Sergiu Ruba • Doina Rusti • Ana Maria Sandu • Simona Sora • Moni Stanila • Robert Serban • Pavel Susara • Simona Tache • Marcel Tolcea • un cristian • Mihail Vakulovski • Radu Vancu.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările