Cazul Frumuşanu-Crăiniceanu

Cartea „Cine mi-a ucis fiul? – Dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu“ se redeschide, apărută în 2015 în colecţia Memorii-Jurnale a editurii Humanitas se citeşte cu emoţie, cu foarte multă emoţie şi cu multă empatie. Dar nu numai astfel. Ci şi cu multă, cu imensă revoltă.

Deşi nu poartă semnătura vreunui scriitor celebru, cu toate că nu aspiră la condiţia de best-seller, Cine mi-a ucis fiul? e o scriere ce ar trebui cunoscută de cât mai mulţi români. E vorba, cu siguranţă, despre  un produs editorial încadrabil în categoria „prima- ultima”. Cartea e scrisă simplu, fără nici un fel de înfloritură stilistică, aşa cum se cuvenea, de altminteri, de Ştefan Frumuşanu şi îngrijită de Tatiana Niculescu-Bran.

Ştefan Frumuşanu e tatăl studentului Andrei Frumuşanu, ucis de un ofiţer SPP pe nume Gabor Dorel Vasile în ziua de 25 septembrie 1991, în timpul mineriadei în urma căreia fostul preşedinte Ion Iliescu l-a înlăturat de la putere pe mai vechiul său tovarăş şi complice în deturnarea Revoluţiei române, Petre Roman. Socotit a fi devenit o rotiţă inutilă sau prea îndrăzneţ şi mai puţin supus decât şi l-a dorit bătrânul comunist nereformat. Un Petre Roman de care Ion Iliescu nu a ezitat să se debaraseze în cel mai iresponsabil chip cu putinţă, cu enormele costuri ale unei acţiuni cinice şi iresponsabile care, conjugată cu mineriada din 13-15 iunie 1990, a trimis pentru multă vreme România la marginea Europei şi în afara istoriei.

Mineriada din septembrie a avut nu doar costuri politice, ci şi victime omeneşti. Studentul Andrei Frumuşanu şi muncitoarea Aurica Crăiniceanu, mamă a doi copii minori. Moartea celor doi a distrus, a deturnat de la cursul firesc, a luat dreptul la o viaţă normală a două familii. Care apoi au încercat din răsputeri să îşi caute dreptatea. Care nu au dorit altceva decât ca vinovatul sau vinovaţii pentru moartea violentă a lui Andrei şi a Auricăi să fie pedepsiţi în conformitate cu legile ţării. Un lucru ce ar fi trebuit să fie firesc într-o ţară ai cărei conducători de dată relativ recentă, dar cu un trecut urât, care s-a confundat prea adesea cu multe dintre momentele esenţiale ale comunismului românesc, s-au grăbit să o declare dornică de re-europenizare. O re-europenizare- s-a văzut repede aceasta- limitată, doar atât cât era convenabilă noilor conducători, instrumentalizată în toate resorturile acesteia în folosul comuniştilor răspopiţi. Adevărata europenizare a justiţiei nu a fost nici un moment dorită de aceştia. O justiţie independentă, insensibilă la comandamente politice nici nu putea fi concepută. Tocmai de aceea din ordinul lor, justiţia română nu a făcut nimic sau mai nimic pentru pedepsirea vinovaţilor de crimă în dosarele Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu.  Deşi numele vinovaţilor au fost repede cunoscute, graţie eforturilor şi cinstei unui procuror militar pe nume Gheorghe Surdescu, cel care l-a identificat relativ uşor pe criminalul Gabor şi pe complicele acestuia pe nume Constantin Marian.

Iată de cea cartea Cine mi-a ucis fiul? are o valoare specială. Ştefan Frumuşanu relatează onest, simplu, cu maximă sinceritate eforturile lui şi ale soţiei sale, dar şi cele ale soţului Auricăi Crăiniceanu pentru a se face dreptate. Întocmeşte cronica eşecurilor, a disperărilor, dar şi a speranţelor că vinovaţii vor fi totuşi, la un moment dat, pedepsiţi. Ştefan Frumuşanu evocă, fără diezi şi fără patetisme, intimidările la care au fost supuşi sistematic doritorii de dreptate. Telefoanele anonime, ameninţările, avertismentele, sfaturile „binevoitoare” menite să îi facă să abandoneze. Ca doar –nu-i aşa? – „morţii cu morţii, vii cu vii” şi „mortul de la groapă nu se-ntoarce”. 

Volumul e însă, cum spuneam, mult mai mult decât istoria luptei a două familii care mai bine de 20 de ani au înfruntat felurite instituţii ale Statului, instituţii deopotrivă civile şi militare, pe decidenţii acestora, fiinţe vizibile şi invizibile, oameni cu epoleţii la vedere sau având epoleţii ascunşi. Indivizi ce au încercat din răsputeri să îi scape de pedeapsă pe Gabor şi pe Marian. Fiindcă aşa li s-a ordonat, fiindcă aşa au crezut de cuviinţă. Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu- Crăiniceanu se redeschide e o rememorare, o cronică neagră, un letopiseţ, o istorie a României reale din perioada 1992-2005. O Românie deloc încântătoare. O Românie de care nu avem nici cel mai mic motiv să fim mândri. O Românie în care au domnit minciuna, falsul, manipularea, crima politică. Făptuită şi ascunsă din înalt ordin. O Românie a justiţiei manipulate, dacă nu cumva chiar inexistente. Cu procurori generali, cu şefi ai parchetelor militare, cu directori de servicii secrete aflaţi mereu în slujba lui Ion Iliescu şi ai sistemului reprezentat de fostul preşedinte.. Chiar şi atunci când Ion Iliescu nu s-a aflat, nu s-a mai aflat la Palatul Cotroceni, rămânând însă pe mai departe la comandă.

Citind cartea, vom regăsi în ea nume, persoane, indivizi care şi-au făcut de ruşine funcţiile şi gradele. De la fostul şef al SPP Dumitru Iliescu la procurori generali sau generali-adjuncţi ai Republicii precum Mihai Ulpiu Cherecheanu, Vasile Manea Drăgulin, Mircea Criste, Joiţa Tănase, Samuilă Joarză şi feluriţi subordonaţi ai acestora. Politicieni precum Ion Iliescu, Petre Roman (azi mare liberal), Rodica Stănoiu (informatoare de calibru a Securităţii), Adrian Severin (o vreme traficant de influenţă la preţuri considerabile prin Parlamentul European), Antonie Iorgovan. Şi alţii asemenea lor. Contracaraţi atât cât s-a putut de câţiva magistraţi cinstiţi, de studenţi, de muncitori cinstiţi, de oameni simpli, de o presă de atitudine şi de acţiune reală cum astăzi nu mai prea aveam. Şi de modul exemplar în care s-au comportat Ştefan Frumuşanu,  Luciana Frumuşanu şi Viorel Crăiniceanu.

Ştefan Frumuşanu- CINE MI-A UCIS FIUL? DOSARUL FRUMUŞANU-CRĂINICEANU SE REDESCHIDE; Volum îngrijit de Tatiana Niculescu-Bran; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015