Cât de săraci suntem

Există de câţiva ani un indicator care arată diferenţele în materie de putere de cumpărare şi nivel de trai dintre ţări. Se numeşte „Big Mac”: pur şi simplu, compară preţul hamburgerului în diverse ţări. E neoficial, nu intră în statisticile guvernelor. Dar, din câte am citit, multă lume – investitori, oameni care se ocupă de politici sociale etc. – ţine seamă de el. Dacă ar fi după mine, aş introduce şi indicele „Big Book”.

Am citit de curând, pe forbes.ro, un articol despre situaţia pieţei editoriale din România în 2015. Cele 61 de edituri monitorizate de Forbes au avut o cifră de afaceri totală de 52 de milioane de euro, în scădere cu 4,7% faţă de 2014. Înainte de criză, se estima  o cifră de afaceri totală de aproape 100 de milioane. Cea mai mare editură din România, după cifra de afaceri, nu depăşeşte 10 milioane de euro. Iar unele edituri înfiinţate încă din 1990 şi care atinseseră un anumit prag şi un anumit prestigiu au scăzut mult faţă de acum câţiva ani, rulând doar câteva sute de mii de euro pe an. Şi este vorba despre edituri care publică, totuşi, măcar câteva zeci de titluri pe an. Editurile mici nici nu se mai pun la socoteală: ele pur şi simplu supravieţuiesc. Sau nu.

Care va să zică, piaţa de carte din România e pur şi simplu săracă. În Ungaria şi Cehia – ţări cu populaţii mult mai mici decât a României – industria editorială are cifre cel puţin duble faţă de noi. Să ne comparăm cu Suedia, care are o populaţie de 9,5 milioane de locuitori? La ce ne-ar ajuta? Ar fi total nerelevant: ca să înţelegi mai bine, trebuie să te compari cu entităţi asemănătoare. Aşadar: suntem coada Europei la vânzarea de carte. Bulgarii – ei bine, da! – ne-au luat-o din nou înainte: şi la ei piaţa de carte e tot pe la 50-60 de milioane de euro, doar că populaţia e mai puţină.

Ce vreau să spun cu asta? În niciun caz să mai adaug un glas veşnicei lamentări naţionale cum că „moare cultura” şi că „poporul s-a manelizat, becalizat” etc.. Nu mi-a plăcut niciodată stilul ăsta emoţional de a trece pe lângă problemă. Şi nu despre cultură este vorba aici, ci despre piaţa de carte şi valoarea ei (ceea ce pe lamentaţioniştii de profesie nu i-a interesat niciodată, pentru ei cultura n-are legătură cu banii). Vreau, aşadar, să spun un lucru simplu: aşa arată realitatea. Poporul român – altminteri, mare iubitor de cultură şi frumos – cheltuieşte puţini bani pe cărţi. Suntem săraci, aşa e. Dar mă tem că nu înţelegem ce trebuie despre sărăcia noastră şi nici nu vrem să luăm act de ea şi să încercăm să ieşim de la ananghie. „Cărţile sunt scumpe”, zic unii. Nu-i adevărat. Preţul mediu al unei cărţi în România e puţin peste cel al unui pachet de ţigări. Sau, dacă preferaţi, e un pic mai mare decât un meniu Big Mac. Dacă ar fi existat, din timp, nişte politici coerente pentru sprijinirea cărţii şi a lecturii, preţul ar fi fost şi mai mic. Pentru că vânzările ar fi fost mai mari, iar în industria asta ciudată, care funcţionează după mecanisme comerciale (ca oricare alta), dar vinde nişte bunuri ceva mai speciale, preţul depinde foarte mult de tiraj. La un tiraj mediu de 2000 de exemplare pe carte, preţul n-are cum să fie mic. Dacă poporul iubitor de cultură ar cumpăra cărţile scriitorilor români într-un număr mai mare (nu doar 1000-1500 de exemplare, în cel mai bun caz), piaţa editorială ar creşte, preţul pe exemplar ar scădea.

De-aia ziceam: ar trebui să introducem, măcar aşa, de exerciţiu, „indicele Big Book” – o combinaţie între preţul mediu pe carte şi câte cărţi cad pe capul unui locuitor. Sau, mă rog, las pe seama economiştilor cum se calculează chestia asta. Ceea ce aş vrea de la „indicele Big Book” este să ne arate cât suntem de săraci. Acum, industria editorială din România valorează cam 50-60 de milioane de euro. De banii ăştia însă, avem asigurată şi în viitor sărăcia. Cu duhul.