Cărţile de căpătâi ale personalităţilor: Să te ascunzi în sufletul cărţilor

O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul istoricului Adrian Majuru.

Ernst Jünger m-a îndemnat să încerc să ajung acolo unde realitatea şi ficţiunea se înlocuiesc una pe alta. Şi dacă ajungi să cunoşti această graniţă poţi întâlni părţi din viaţa ta, adică ai mari şanse să te regăseşti în călătoria altuia, descrisă de un povestitor, adesea o cu totul altă persoană. M-am apropiat de marii scriitori care nu au luat premiul Nobel pentru Literatură, şi nici nu au avut astfel de vise, precum deja amintitul Ernst Jünger, Ernesto Sábato, Milorad Pavic, dar şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco sau Ioan Petru Culianu. Iar printre cei rămaşi alături de noi, îi amintesc pe Ismail Kadare şi Michel Tournier. Dar începutul de drum a fost alături de Vintilă Horia. „Moartea morţii mele" şi „Ucigaşul Teofil" sunt povestirile care m-au introdus într-o călătorie din care nu mai doresc să ies.

De fapt, ceea ce caut în lectură sunt pasajele care-ţi mistuiesc aşteptările, cum ar fi „Raportul despre orbi" din romanul „Despre eroi şi morminte" al lui Sábato. Aici nu este ficţiune, ci viaţă trăită şi studiată în mijlocul seismului, cu toate riscurile asumate. Se vede asta foarte bine şi în „Meteorii" sau în „Regele Arinilor", remarcabile romane ale lui Michel Tournier.

Apoi, cunoaşterea unor variate limbi vechi, care deschid porţi în culturi pe care le considerăm stinse, deşi au privirea vie, înseamnă naşterea unor cărţi pe care este foarte greu să le înţelegi cu suflet de profan, precum „Dicţionarul khazar" al lui Pavic. În aceeaşi linie este romanul „Peisaj pictat în ceai" de acelaşi autor. Pavic era lingvist, profesor universitar la Novi Sad. Iar „Dicţionarul khazar" este un exemplu de sinteză argumentată lingvistic, istoric, psihologic, antropologic, lucru confirmat mie de profesorul Paul Wexler de la Facultatea de Lingvistică din Tel Aviv.

Nevoia de poveste

Literatura este peisajul care aşteaptă povestea pentru că numai povestea îl modifică. Dacă povestitorul este lipsit de forţa cuvintelor sau dă greş, rămâne o banală naraţiune. Lucruri simple. Fără consistenţă de viaţă trăită. Bine, poţi trăi şi banal, dar atunci de ce să-i plictiseşti pe alţii scriind despre asta?! Ficţiunea îţi oferă instrumentul metaforei pentru a retrăi fără temeri şi durere părţi complicate din viaţa ta. Şi mai ales să le împărtăşeşti şi altora. Mi s-a întâmplat undeva în adolescenţă treaba asta, când ea mi-a spus: „Da, vreau! Însă spune-mi-o altfel!"

Se mai spune că uneori spiritul vorbeşte prin marginali. Am văzut odată un cerşetor în cartierul Drumul Taberei, când eram student, prin anii 1995-1996. Avea o pancartă care-i atârna de gât şi stătea privind în gol mulţimea. M-am apropiat să citesc cuvintele scrise acolo, cu nerv, cu furie. Iar protestul lui suna aşa: „Aristocrat şi fluture disperat"! Mi-am spus atunci că în cuvintele acestea purtate de povestitorul lor tăcut trebuie să fie într-adevăr o mare literatură care se pierde. Constantin Beldie, care nu a fost scriitor, ci un mare iubitor de lectură, a spus că orice „bărbat inteligent îşi doreşte o carte bună şi un sân de femeie rară".

Dobândeşti femeia rară nu lecturând doar cărţi, ci luînd din sufletul lor viu, complicat, nevrotic, dar şi puternic deopotrivă. Întrebarea care se pune este dacă graniţa, unde realitatea şi ficţiunea se înlocuiesc una pe alta, există într-adevăr, după cum spunea Ernst Jünger. Leonard Cohen este un răspuns cu adevărat relevant. A trăit şi ce a trăit complicat, iubind şi asumându-şi eşecurile, a pus în poezie şi poezia în muzică. Despre muzică, Leonard Cohen spunea că cea mai frumoasă voce este aceea a depresiei.

În consecinţă sunt multe lecturi care bat la uşa timpului vostru. Nu trebuie să priviţi prin vizor pentru a alege pentru că nu ţine de văzut. Ascultaţi-vă sufletul. El este cel care alege, pentru că cele mai frumoase călătorii în viaţa asta sunt senzitive mai întâi.

Cartea preferată

- Adrian Majuru este scriitor şi istoric, cu un doctorat în „geografie umană" (titlul lucrării lui de doctorat este „Periferia Bucureştilor: habitat şi mentalităţi (1900-1950)".
- Licenţiat în Istorie, la Universitatea Bucureşti (1997). Titlul lucrării sale de licenţă a fost „Regele Carol al II-lea. Omul politic între realitate şi mit".
- A publicat 14 cărţi, dintre care: „Bucureştiul Albanez" (Editura Ararat, 2002), „Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă" (Editura Compania, 2003), „Familia Minovici - univers spiritual" (Editura Institutului Cultural Român, 2005), „Copilăria la români" (1850-1950) (Editura Compania, 2006), „Legenda Khazară" (Editura Caligraf, 2007), „Bucureşti. Povestea unei geografii umane" (Editura Institutului Cultural Român, 2007), „Bucureşti. Diurn. Nocturn" (Editura Curtea Veche, 2009), „Şapte variaţiuni pentru flautul fermecat" (Editura Adevărul, 2010), „Rahova - Ferentari, într-o poveste" (Editura Subiectiv, 2011), „Cum se distrau românii odinioară" (Editura Adevărul, 2011).

Top 10 cărţi care m-au marcat

1.   „Moartea morţii mele", de Horia Vintilă
2.   „Regele arinilor", de Michel Tournier
3.   „Lupul şi catedrala", de I.D. Sîrbu
4.   „Dicţionarul khazar", (roman-lexic în 1.000.000 de cuvinte, exemplar feminin şi exemplar masculin), de Milorad Pavič
5.   „Sub zero grade", de Radu Tudoran
6.   „Heliopolis", de Ernst Jünger
7.   „Maestrul şi Margareta", de Mihail Bulgakov
8.  „Despre eroi şi morminte", de Ernesto Sábato
9.    „Piramida", de Ismail Kadare
10. „Biserica Neagră", de Anatol Baconsky

Top 5 autori preferaţi

1. Rainer Maria Rilke (1875-1926)
2. Gellu Naum (1915-2001)
3. Michel Tournier (n. 1924)
4. Julien Green (1900-1998)
5. Milorad Pavič (1929-2009)