Mă rog, cele despre ordine probabil le-ar prinde bine şi multor adulţi.

Din fericire, ofertele editurilor sunt suficient de cuprinzătoare şi de variate cât să rezolve toate dorinţele. Traduceri sau cărţi originale, scrise de autori români, titlurile disponibile pe piaţa de carte pentru copii răspund mai tuturor nevoilor adulţilor disperaţi.

Informare versus amuzament

Pe când creşteam eu, în anii 80, în plin avânt al „Epocii de Aur”, părinţii noştri nici nu visau la aşa ceva. Bieţii noştri părinţi trebuiau să se descurce să ne pună pe masă ceva, orice, cărţile bune se vindeau „pe sub mână”, adică – pe înţelesul celor mai tineri, printr-un comerţ paralel, pe pile –, iar între cărţile destinate nouă stăteau sus, sus de tot, basmele.

A fost acesta un lucru rău? Câtuşi de puţin. Basmele reprezintă una dintre cele mai solide surse de educaţie morală pentru copii. Sunt variate, au culoare, vorbesc despre lumi trecute sau complet imaginare, oferă exemple de eroism şi virtute, dar şi de răutate şi înşelăciune, şi au marea calitate că, datorită conflictului şi construcţiei epice, în care suspansul îşi are adesea un rol important, educă atenţia copiilor.

Astăzi, mulţi părinţi resping basme clasice precum „Hansel şi Gretel” sau „Capra cu trei iezi” a lui Creangă, din dorinţa de a-şi proteja copiii de violenţa fizică sau morală pe care ar putea-o întâlni în ele.

Însă copiii sunt atraşi intrinsec de basme – ne asigură psihologii, şi nu cred că este nevoie să cităm studii pentru a ne convinge de asta. 

O dată, că de-a lungul secolelor ori mileniilor, poveştile populare şi-au găsit acele structuri care să le facă de înţeles şi relevante pentru copii: claritatea morală, de pildă, faptul că personajele sunt bune sau rele şi se comportă în consecinţă. Apoi, pentru că o poveste bună îşi pune amprenta asupra copilului. Pentru ca o carte să îmbogăţească viaţa unui copil, ne spune psihologul Bruno Bettelheim într-o carte tradusă la noi sub titlul „Psihanaliza basmelor”, trebuie să-i stimuleze imaginaţia. În fine, basmele expun copilul într-un mod sigur laturii mai puţin luminoase a vieţii. Or, viaţa nu este mereu lapte şi miere.

Relaţia părinţilor cu basmele se poate extrapola însă şi la relaţia lor cu literatura în general. Mai citim literatură după ce terminăm şcoala? Ne educă şcoala românească de aşa manieră încât să mai simţim nevoia să citim de literatură şi când nu avem un examen la literatură de dat?

 

Cum îmbinăm utilul cu plăcutul?

Din fericire, există şi o cale care împacă şi capra şi varza, ca să păstrăm... capra în ecuaţie.

Scriitorii se apleacă de ceva vreme asupra problemelor cu care se confruntă orice părinte, astfel încât se poate şi să-l înveţi pe cel mic despre importanţa somnului, şi să-i citeşti o carte valoroasă literar.

Astfel este, de pildă, „Cărticica de dormit” a lui Dr. Seuss (”Dr. Seuss Sleep Book”, în original), tradusă în româneşte de Florin Bican:

Sau cărţile semnate de două scriitoare românce:

 

Ziua în care a fugit Somnul” de Victoria Pătraşcu, cu ilustraţii de Ágnes Keszeg:

 

Ori:

Catrina şi Marele Domn-Somn” de Alina Purcaru, cu ilustraţii de Mihaela Paraschivu.

 

 

Cum alegem cărţile bune? Informându-ne despre autor – ce a mai scris? Ce referinţe găsim despre el? Răsfoind fragmentele de cărţi pe care cele mai multe edituri le pun la dispoziţie. Căutând referinţe pe grupuri online de părinţi care discută despre cărţi – da, există.

Aş vrea să zic şi „citind recenzii în reviste dedicate literaturii pentru copii”, dar aici suntem pe tărâmul imaginarului...