"Cartea de la Vama Veche", sau cum se distrau artiştii boemi în anii '60-'70 (FRAGMENT)

Regizorul Cristian Pepino a pus în paginile cărţii de la Vama Veche poveştile pline de haz pe care le-a trăit – sau le-a auzit – în vacanţele petrecute succesiv la 2 Mai, Mamaia-sat şi Vama Veche în anii ’60, ’70, ’80 şi chiar ’90, alături de soţia sa, dar şi de nume boeme ale vieţii artistice din acea perioadă.

Alături de Cristi şi de Cristina Pepino, apar în aceste pagini, din generaţia lor sau dintr-una mai veche, în roluri mai mari sau mai mici, personaje precum Silviu Purcărete, Antonio Albici, Cristi Hadji-Culea, Valeriu Moisescu, Tudor Florian, Lucian Giurchescu, George Banu, Nuni Anestin, Dinu Kivu, Alexandru Tocilescu, Vladimir Popescu-Deveselu, Decebal Scriba, Lache Hariton, François Pamfil, Vasile Gorduz, Anamaria Smigelschi, Ioana Crăciunescu etc. Dincolo însă de oameni, locuri şi întâmplări, autorul evocă atmosfera specială, seducătoare, a acelor vacanţe, o atmosferă pesemne imposibil de regăsit astăzi.

Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertăţii. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărţile lui Carlos Castaneda şi voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experienţele pomenite acolo. 

Băieţii purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, şi cămăşi imprimate discret cu flori. Uneori îşi desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gaşcă, băieţi şi fete, la Doi Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai şic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulţi dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă şi stăteau în grup până-n zori, bând şi cântând muzică folk…

Cartea de la Vama Veche - FRAGMENT

Cap. "Pe vremea aceea"

De ce Cartea de la Vama Veche? Pentru că acolo am început-o. Şi pentru că titlul ăsta poate stârni interesul multora – pe care sper să nu-i dezamăgesc. Unii ar putea spune şi că e un titlu „mai comercial“ ca altele. Vama Veche este acum un mare „brand“, deşi nimeni nu pare de fapt să ştie ce reprezintă şi ce fel de marfă e.

Pentru boşorogii de vârsta mea, este ceva iremediabil pierdut. Eheee… cum era pe vremuri Vama Veche… Cum să fie? Un loc părăsit, uitat de lume, la marginea societăţii, că de aceea mergeam acolo noi, tinerii de atunci, ca să ne simţim liberi. Cum fac şi tinerii de acum.

Şi de fapt, întâi a fost „la Doimai“, pe urmă a fost „la Vama“. Dintre adolescenţii care mergeau acolo prin 1965– ’68, cred că cei mai mulţi erau de la Liceul Lazăr şi de la Liceul Tonitza, cei mai snobi şi cei mai răsfăţaţi. Eu făceam parte din două găşti, cea a lăzăriştilor, care locuiau majoritatea în Cotroceni (Dan Mastacan, Tony Petraşincu, Toşa Brătescu, Mary Dârlău, surorile Caffe şi mulţi alţii), şi gaşca de la Foişorul de Foc, numită aşa pentru că mai toţi stăteau prin zona aia (Silviu Purcărete, Antonio Albici, Mihaela Marinescu, Ioana Crăciunescu, Puck Bârna, Dimi Simon…).

Era foarte trendy să mergi la Doimai…

Doimai era pe atunci un loc în care nu veneau „groharii“, cum le zicea prietenul meu Puck Bârna, care categorisea oamenii în „normali“ (ca noi, tinerii, deşi, la drept vorbind, noi nu eram deloc normali pentru societatea de atunci, sau ca aceia mai în vârstă decât noi, dar care gândeau la fel ca noi) şi „grohari“. Ultimii, de obicei sindicalişti, mergeau la Mamaia sau la Eforie şi erau nişte burtoşi transpiraţi care îşi cărau pe plajă – domnii – damigenele de ţuică, doamnele – capoatele de atlaz lucios cu flori colorate strident, bigudiurile, cremele şi uleiurile urât mirositoare cu care se ungeau pe faldurile de grăsime şi pe guşi, copiii, burtoşi şi ei – colacii de plastic de forma unei răţuşte cu gaură în centru şi instru-mentele de făcut gălăgie: zornăitoare, ţiuitoare, trompeţici, în funcţie de vârstă. În general, de cum ajungeau pe plajă, groharii începeau să urle ca apucaţii. Apoi se ungeau cu o mâzgă neagră pe care vânzătorii volanţi o vindeau drept nămol terapeutic de la Techirghiol, deşi eu cred că era de fapt noroi amestecat cu funingine, l-am şi văzut pe unul pre-parând chestia asta într-o băltoacă. Aşa, unşi cu nămol, groharii erau încă şi mai urâţi şi mai fioroşi. Cred că „tra-tamentul“ lor nu avea alt efect decât să sperie lumea, precum tatuajele de război ale războinicilor africani. Doamnele grohăriţe arătau ca nişte salamuri sau parizere de pe vremuri (ehei, unde-i parizerul de altădată, legat cu sforicele din loc în loc?). Da, aşa erau şi cucoanele cu costumele alea de plajă din materiale plastice în culori dezgustătoare, care le sugru-mau pe ici, pe colo trupurile. Între noi şi grohari nu se putea stabili nici o comunicare şi, din fericire, pe vremea aceea, groharii nu mergeau nici la Doimai, nici la Vama Veche.

Mai nasol era cu „iftozii“. După clasificarea lui Puck, iftodele era în general un om cu studii superioare, putea fi absolvent de Politehnică, de ASE etc., era mai suplu decât groharul şi avea capacitatea cameleonică de a-şi schimba comportamentul şi costumaţia în funcţie de mediu. Spre deosebire de grohari, iftozii nu erau niciodată agresivi. Aspirau să fie ca noi, hipioţii nebuni, dar mai păstrau câte un element de îmbrăcăminte care să-i deosebească, la o adică, de noi. Iftodele râdea la orice glumă de-a noastră, deşi se vedea pe faţa lui că n-o înţelege, iftodele fiind prin definiţie tâmpit. Şi, ca să fie sigur că nu-i scapă nici o poantă, iftodele rânjea tot timpul (nu-mi dau seama cum de nu obosea). Se străduia să aibă aerul că „sunt şi eu de-ai voştri“ şi puteam face mişto oricât de mult de el, pentru că nu se prindea. Era de fapt un personaj tragic, căci aspira să fie ceea ce nu putea în nici un caz fi.

Dacă groharii nu veneau niciodată la Doimai sau la Vama Veche pe vremea aia, iftozii mai apăreau din când în când, dar nu erau personaje tipice. În general noi ne foloseam de ei ca să obţinem trataţii sub formă de băutură… Nu ştiu de ce, erau în stare să cheltuiască foarte mult ca să asculte tâmpeniile pe care le ziceam. Întotdeauna mi-a fost milă de iftozi, însă, ca să fiu sincer, le-am acceptat cu complezenţă compania şi trataţia. Mai ales că nu te puteau deranja, cu rânjetul lor fix şi lipsiţi, cum erau, de personalitate.

O altă categorie erau „costumaţii“, cei care purtau costum, cravată şi cămaşă albă, într-un cuvânt costum de mort, cum ziceam noi. Ei erau fie grohari, fie iftozi, nu conta, în orice caz reprezentau autorităţile: puteau fi ori securişti, ori activişti de partid, ori directori, ori simpli şefi, ori aspiranţi la funcţiile de dinainte. Costumaţii cu funcţii înalte, de la director în sus, îşi puneau părul pe bigudiuri, cred, sau şi-l făceau cu fierul la frizer, pentru că, aşa cum a observat Silviu Purcărete la un moment dat, frezele lor se terminau cu nişte bucle dea-supra frunţii. Numărul de bucle varia în funcţie de rang: Nicolae Ceauşescu avea vreo cinci bucle, cei din Comitetul Central vreo trei sau patru, secretarii de judeţ cam două, directorii numai câte una. Cele mai multe bucle le avea, bine-înţeles, prima doamnă a ţării.

Ei, dacă apăreau tipi în costum de mort pe la Doimai sau Vama era nasol, ne feream de ei ca de dracu’, pentru că cei mai mulţi îi urau din toată inima pe tinerii ca noi. Din fericire, buclisiţii ăştia nu apăreau decât rarisim pe la Doimai sau în Vamă; ajungeau numai până la Mangalia când Ceau-şescu mergea la Ziua Marinei şi se uita la nişte marinari care, în cadrul solemnităţilor oficiale, săreau în cap în mare şi făceau echilibristică pe parâme, sau cine ştie ce alte de-monstraţii şi giumbuşlucuri. Noi, la Doimai, de Ziua Ma-rinei o sărbătoream numai pe Marina Carafoli.

Marina Carafoli era arhitectă, era fiica marelui specialist în aeronautică Elie Carafoli şi era o figură centrală în lumea mondenă bucureşteană şi la Doimai. Deveniseră celebre petrecerile organizate la ea acasă, într-o casă superbă de pe Bulevardul Dacia, unde Marina făcea uneori baluri mascate, după tradiţia studenţilor de la arhitectură, care dădeau în fiecare an un asemenea bal în cinstea studenţilor din anul întâi. De altfel, studenţii de la arhitectură erau pe atunci cei mai avansaţi ca „nivel cultural“. Ei înfiinţaseră, în 1969, Club A, în care aveau loc evenimente culturale de primă mână. Chiar şi în clădirea Institutului de Arhitectură, într-o sală mare, fără scenă, se dădeau tot felul de spectacole de avangardă pentru vremea aceea. Acolo i-am văzut, de pildă, pe Miriam Răducanu şi Gigi Căciuleanu într-un spectacol absolut revoluţionar, ori montări ambientale de avangardă semnate de Griguţă Popa, Teddy Sugar sau Andrei Belgrader (care a pus în scenă acolo un Woyzeck memorabil prin 1973, cred, examenul lui de licenţă).

Copyright: Editura Humanitas

Cristian Pepino s-a născut pe 29 octombrie 1950 la Bucureşti. A frecventat Liceul Lazăr. A absolvit Secţia regie a IATC Bucureşti, avându-i ca profesori pe Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciu-lescu. Ca regizor, s-a dedicat teatrului de animaţie, realizând până în prezent peste 120 de spectacole, marea lor majoritate cu colaborarea soţiei sale, scenografa Cristina Pepino (1951–2013). Multe dintre specta-colele pe care le-a regizat au fost distinse cu premii internaţionale: 1981 – Marele Premiu la Festivalul Internaţional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Metamorfoze după Ovidius, Teatrul de Păpuşi din Constanţa; 1982 – Premiul special al juriului la Festivalul PIF pentru Sânziana şi Pepelea, Teatrul de Păpuşi din Galaţi; 2001 – Premiul de creaţie la Festivalul PIF pentru Adunarea păsărilor, Teatrul Ţăndărică; 2008 – Premiul pentru regie la Festivalul Mondial de la Praga pentru Candid, Teatrul Ţăndărică; 2010 – Premiul de regie şi Premiul de excelenţă pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi la Festivalul Golden Magnolia de la Shanghai pentru spectacolul Pinocchio, Teatrul Colibri, Craiova. Alte premii şi dis-tincţii: 2000 – Premiul pentru întreaga activitate, Festivalul Gulliver, Galaţi; 2002 – Ordinul pentru Merit în grad de Cavaler; 2003 – Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate conferit de Ministerul Culturii; 2004 – Premiul special UNITER pentru teatru de păpuşi; 2009 – doctor honoris causa al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. În 1990 a devenit profesor la Secţia de teatru de păpuşi a Academiei de Teatru şi Film (azi UNATC) din Bucureşti.

A publicat: Automate, idoli, păpuşi, Editura Alma şi Festivalul Gulliver, Galaţi, 1998; la UNATC Press, Bucureşti: Tehnica teatrului de animaţie, 2005; Tehnologii digitale în spectacolul de animaţie, 2005; Introducere în grafica şi animaţia 3D, 2006; De la video la virtual – imaginea în spectacolul contemporan şi Regia spectacolului de animaţie, 2007; Istoria secretă a păpuşilor. Teatrul de animaţie şi sacrul. Eseuri, 2014.