Cartea de teatru - O şcoală a spectatorului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
George Banu, teatrolog
George Banu, teatrolog

În intervalul 3-6 octombrie vor avea loc în organizarea Teatrului Naţional din localitate Întâlnirile Internaţionale de la Cluj. Ediţia din acest an e dedicată omagierii prin spectacole, dezbateri şi lansări de carte a personalităţii marelui teatrolog George Banu.

Notaţiile mele de mai jos sunt prilejuite de cea mai recentă carte a domnului Banu, Iubire şi neiubire de teatru.

Nu încape nici o îndoială. Când îţi consacri o viaţă teatrului, chiar asumându-ţi condiţia de acompaniator, de personaj secundar teatral al romanului teatral, de critic, aşa cum a făcut-o mai întâi la Bucureşti, apoi la Paris George Banu, când eşti mereu în căutare de spectacole, convins că teatrul se află întotdeauna altundeva, nimeni nu are dreptul să te bănuiască a nu iubi această artă. Chiar dacă, uneori, din cine ştie motive, ţi se mai întâmplă să te desparţi de ea fără însă ca despărţirea să fie nici una de durată, nici una definitivă. Se prea poate ca astfel de momente de pauză, de respiro, de îndepărtare temporară, să funcţioneze asemenea unei metode terapeutice. Despărţirile acestea mai ajută însă la ceva. Ele îi îngăduie iubitorului de teatru să nu devină iacobin, intolerant şi să ajungă a-i întelege pe cei ce nu îi împărtăşesc iubirea. Care nu merg la teatru.  O înţelegere care înseamnă însă cu totul altceva decât un joc cazuistic de tip iezuit.

“Disocierea iubire/neiubire – scrie George Banu în cea mai recentă carte a sa, carte ce se intitulează chiar aşa- Iubire şi neiubire de teatru- şi care a apărut în anul 2013 la editura Polirom din Iaşi, în excelenta traducere a Ilenei Littera- operează în stare pură doar la câţiva fanatici renumiţi pentru intransigenţa lor sau, mai degrabă, pentru rigiditatea opiniilor lor.” Respectivii intransigenţi “în stare pură”, parcă tot mai puţin numeroşi ca atare- să fie acesta un semn de cuminţire, de înţelepţire a omenirii? – acceptă sau refuză teatrul, îl adoră ori îl hulesc, îl frecventează necondiţionat ori îl ocolesc cu dispreţ. Ambele categorii se manifestă/se manifestau cu patimă, aşa că ambele puteau sau ar putea fi încă suspectate de insanitate.

George Banu a fost mai întâi frapat de existenţa acestei “maladii”, iar apoi de unicitatea ei. Unicitate în sensul că nici o altă artă nu a căzut victimă unei atât de accentuate bipolarităţi. Literatura, arta, pictura, filmul pot fi iubite ori refuzate pe părţi. De pildă, citeşti roman dar nu citeşti poezie. În cazul lor iubirea sau neiubirea sunt “parţiale”. Operează cu nuanţe, cu discocieri. Hai să zicem chiar cu procente, fără a se atinge însă niciodată fatidicul 100%. În cazul teatrului, acest procent fatidic s-a atins adesea. A prilejuit stări de beligeranţă.

Să ne amintim de situaţiile extreme. Să ne gândim, bunăoară, că nici unui poet, nici unui pictor, nici unui singur sculptor nu i-a fost refuzată ultima împărtăşanie ori înmormântarea creştinească. Actorilor, da. Nici unui literat nu i s-a întâmplat să nu beneficieze, din principiu ori numai din răzbunare, de asistenţă medicală. Lui Molière, cel ce a fost deopotrivă actor, dramaturg dar şi director de trupă, medicii i-au întors spatele, anulându-i o minimă şansă de salvare.

image

Să ne amintim încă ceva. Shakespeare proclama metafora teatrului şi a actorilor drept oglindă a vieţii. Alţi dramaturgi sau teoretcicieni au mers chiar şi mai departe spunând şi scriind că teatrul e mai mult decât viaţă. Or, dacă facem abstracţie de Stendhal, cel ce recurgea la rându-i la metafora oglinzii plimbate de-a lungul unui drum, făcând-o cu referire la o scriere a sa care, până la urmă, tot despre opţiuni extreme dădea seama (Le Rouge et le Noir) literaţii au aşteptat sfârşitul secolului al XIX lea şi ceea ce Julia Kristeva numea într-o carte celebră şi foarte la modă pe vremea studenţiei mele “revoluţia limbajului poetic” spre a exclama că lumea ar fi ceva ce se cere scris. Mallarmé voia să ajungă la surprinderea lumii în totalitatea ei în ceea ce el numea L’Oeuvre, creaţie rămasă enigmatică fiindcă nu a ajuns să fie scrisă niciodată, numai că sunt destui exegeţi care, analizându-i celebrul poem Un coup de dés jamais n’abolira le hasard, au identificat în acesta un posibil model teatral. Am făcut-o chiar şi eu mai întâi într-o teză de licenţă, pe urmă într-o carte, ambele concepute în anii în care eram fascinat de semiotica vizuală şi de aceeaşi Julia Kristeva.

Ce face George Banu în Iubirea şi neiubirea de teatru? Se slujeşte în primul rând de  experienţa personală. Şi de a lui sagesse. “Nu am fost niciodată un partizan fără rezerve al teatrului, ci doar un fidel al lui, confruntat periodic cu crize de vocaţie, cu veleităţi de distanţare, cu nostalgia altei arte”. Îşi reaminteşte ceea ce el însuşi afirma în alte cărţi ale sale, mai cu seamă în Livada de vişini,teatrul nostru (Editura Alffa, Bucureşti, 2000), cu privire la teatru ca minoritate retroactivă. Face apel la propria-i înţelepciune, cea care, cred, la un moment dat, l-a determinat să renunţe la critica de întâmpinare spre a-l îndrepta spre teorie, către eseu. O  înţelepciune ce l-a condus pe eseist la afirmaţia că e mult mai potrivit să găseşti raţiunile în virtutea cărora ar trebui să mergi la teatru decât să nu o faci ori că atunci când eşti întrebat despre un anume spectacol e preferabil să spui prioritar ceea ce ţi-a plăcut decât ceea ce ţi-a provocat reacţii la antipod.

George Banu încearcă să îi înţeleagă pe cei ce resping categoric teatrul. Nu şi să intre în pielea lor. Cu toţii, şi admiratorii, şi detractorii, admit că lui, teatrului, nu îi lipseşte nimic. Atâta doar că pentru unii nelipsa în cauză e un motiv de adulaţie, pentru alţii, prilej de respingere. Eseistul observă că partizanatul, respectiv refuzul pornesc, în fond, de la aceleaşi premise. Ca de exemplu de la aceea că nu se poate teatru fără oameni şi că e imposibil să faci teatru fără actori, că actorii sunt înainte de toate oameni. Sau că unii exultă în faţa umanului din teatru, alţii îl resping calificându-l drept excesiv. Unii vor, reclamă, aplaudă realismul teatrului, se gândesc, poate obsesiv, la mimesisul invocat de Aristotel şi despre care a scris peste veacuri Erich Auerbach, alţii îl resping cu dezgust. Unii, chiar profesionişti ai scenei, ambiţionează să aducă acolo, în faţa spectatorilor, textul dramatic în integralitatea lui (aşa cum o face, de pildă, Peter Stein), alţii îl completează câteodată până la sufocare, aşa cum a făcut, de pildă, recent Matthias Langhoff într-un spectacol al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, iar o a treia categorie îl socotesc un simplu pretext. Ce legătură avea, de pildă, -şi aici fac apel la experienţa mea de spectator- Woyzeck- ul montat de Zholdak la un teatru din Ucraina, dacă îmi aduc bine aminte, cu piesa lui Georg Büchner ori Turandot, înscenat de acelaşi regizor la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, cu scrierea lui Carlo Gozzi? Unii se îndrăgostesc de câte o actriţă ori de câte un actor, ajung  până acolo încât fac din dragoste dorinţă, alţii detestă pur şi simplu actorii. Modei actorului-amant i s-a opus teoria actorului sfânt. Actriţelor ce voiau cu tot dinadinsul să îşi continue rolul de pe scenă în viaţa de zi cu zi li se opun cele care, îndată după ce au încheiat spectacolul, ţin să se cufunde în cotidian.

Poate că pentru înfăţişarea şi discutarea acestor poziţii contrarii, George Banu ar fi putut recurge la modelul lui Diderot din Entretiens...ori din Jacques le fataliste. Acel Diderot care, în Paradoxe sur le comédien, a emis judecăţi fundamentale despre arta teatrului, judecăţi ce nu se limitează la disputa pe care s-a bătut atâta monedă plus/minus sensibilitate.

Eseistul însuşi s-a gândit, la un moment dat, la o astfel de soluţie. O mărturiseşte într-una dintre paginile cărţii ce prilejuieşte aceste notaţii poate prea personale. George Banu nu a recurs într-un final la exemplul enciclopedistului francez. A gândit o carte compusă din 37 de secvenţe căreia i-a adăugat o postfaţă (De ce nu am devenit scriitor), dar şi o Mică antologie a neiubirii de teatru. Cred că a facut-o nutrind speranţa că la capătul lecturii spiritele prea înfocate, “înrolaţii” în una dintre cele două armate, îşi vor mai tempera partizanatele.

Ce a rezultat? După părerea mea un fel de Şcoală a spectatorului. A celui format, dar şi a celui în curs de devenire. O şcoală a spectatorului caldă, fericit îndepărtată de cea, poate prea tehnicistă, pe care o scria odinioară Anne Ubersfeld.


George Banu - „Iubire şi neiubire de teatru”;

Traducerea: Ileana Littera;

Editura Polirom, Iaşi, 2013     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite