S-a născut în comuna Limba din judeţul Alba, a urmat cursurile celui mai bun liceu din oraşul - reşedinţă de judeţ (liceul şi-a schimbat de mai multe ori numele din cauza capriciilor culturnicilor comunişti, dar mai totdeauna acolo s-a făcut şcoală, şcoală adevărată), mai apoi Facultatea de Filologie din Cluj. Când a absolvit-o, în 1965, a fost repartizat ca profesor de Limba şi literatura română la Liceul teoretic din Petroşani.

Asta se întâmpla într-un moment în care, pentru vreo câţiva ani, implicarea politicului în învăţământ a fost mai puţin agresivă, falsa viziune „practicistă” devenise ceva mai temperată, iar disciplinele umaniste chiar începuseră să fie respectate, acordându-li-se locul cuvenit în curriculum. În 1971, profesorul Muntean a fost numit director artistic al Teatrului „Valea Jiului” din Petroşani. Noul director era un împătimit al Thaliei, se formase ca atare îndeosebi în anii studenţiei clujene când frecventase cu abonament Naţionalul, se simţea bine în sălile de spectacole, scrisese cronică de teatru, debutase în domeniu în 1969 în paginile Familiei orădene. Vreme de câţiva ani, ani deloc uşori fiindcă, după cum bine ştim, din 1971 jugul ideologic a devenit tot mai dur, Ironim Muntean s-a străduit ca Teatrul ce i-a fost încredinţat să meargă bine. Iarăşi un lucru nu tocmai simplu deoarece Patroşaniul nu era nicidecum locul pe care să şi-l fi dorit absolvenţii, tot mai puţini, de altfel, al IATC-ului bucureştean, absolvenţi care, chiar dacă veneau în Valea Jiului, din pricina obligativităţii repartiţiei guvernamentale, o făceau, cei mai mulţi, cu gândul la viitoarea, la cât mai grabnica plecare, spre alte zări. Uneori cu succes, alteori....

Se pare că lucrurile au mers bine la Petroşani şi în Teatrul de acolo în vremea directoratului artistic al lui Ieronim Muntean. Fiind născut şi petrecându-mi copilăria prin părţile locului, Cugirul meu natal situându-se în zona pe care Teatrul “Valea Jiului” avea misiunea să o “deservească” din punct de vedere cultural, am văzut şi eu câteva spectacole ale sale venite în turneu, fireşte. Nu ştiu şi nici nu mai ţin minte cât de bune sau cât de rele au fost acele montări, la vârsta aceea nu operam cu astfel de dihotomii, singurul lucru pe care mi-l amintesc rămânând entuziasmul cu care mergeam la teatru, adică la Cinematograful “Muncitoresc” devenit pentru câteva ore sală de teatru, spre a vedea acolo producţiile venite în turneu. Venirea însăşi a Teatrului din Petroşani la Cugir mi se părea a fi un eveniment şi îl savuram ca atare. Mi s-au întipărit atunci în minte şi numele a doi-trei actori- Paulina Codreanu, Mihai Clita, Corvin Alexe...

După câţiva ani, Ieronim Muntean a revenit la Catedră. A preferat să o facă nu la Petroşani, ci mai aproape de casă, la Alba Iulia. Bănuiesc că azi e pensionar. Cartea Lumea ca teatru- teatrul ca lume pe care a tipărit-o în 2012 este o mărturie şi un document. O mărturie şi un document despre propria-i viaţă. Certificarea faptului că Ironim Muntean nu a trăit degeaba. Că nu a fost un profesor oarecare. Ci unul serios, devotat, temeinic. Care nu credea că şi-a încheiat misiunea după cele trei-patru ore zilnice de predare. Aşa cum nu credeau nici profesorii de liceu din interbelic, profesorii de modă veche, cum se zice. Că a fost o vreme, din păcate tot mai îndepărtată şi a cărei realitate devine tot mai puţin credibilă pentru cei ce se confruntă astăzi cu feluritele persoane ce lucrează prin învăţământ, dar nu prea mai au nimic în comun cu profesia de dascăl, că a fost o vreme, zic, când profesorul de liceu era respectat nu doar pentru calităţile sale pedagogice, ci şi graţie virtuţilor sale de cercetător. Când profesorul de Română nu se ocupa doar de Cântarea României, iar azi de hârţogăria inventată de Ministerul Educaţiei care aşa vrea să dea impresia că şcoala se modernizează şi se eficientizează, ci era interesat de arta şi cultura naţională, dar şi de ceea ce se crea, artisticeşte valabil, în zona în care locuia. Studiile dedicate de Ironim Muntean scrierilor lui Vasile Zdrenghea, Olgăi Caba, ale lui Gheorghe Jurcă şi Ion Mărgineanu, creatori din zona Albei Iulia dovedesc aceasta.

Însă, Lumea ca teatru – teatrul ca lume  dovedeşte mai presus de toate altceva. Că, deşi au trecut ani buni de când, oficial, tehnic vorbind, Ironim Muntean şi-a încheiat conturile cu Teatrul petroşenean, el rămâne intim legat de acesta. Şi, mai cu seamă, de istoria acestuia. Găsim între copertele volumului semnat de Ironim Muntean articole, studii, eseuri, amintiri despre ceea ce s-a întâmplat, îndeosebi în deceniul 70-80, în respectiva instituţie de cultură de la a cărei înfiinţare s-au împlinit 65 de ani. Teatrul “Valea Jiului” a fost nu doar locul în care I. D. Sârbu, abia ieşit din închisoare,  a lucrat ca muncitor de scenă, dar şi unde i s-a jucat în premieră pe ţară piesa Amurgul acela violet.  Reprezentarea nu s-a produs tocmai lin, nu fără intervenţia cenzurii, iar Ironim Muntean documentează atent şi convingător acest lucru. Teatrul petroşenean a fost unul dintre primele în care a redobândit drept de lucru o altă mare artistă ostracizată, cu ani lungi şi grei de închisoare la activ, Marietta Sadova. Şi tot acolo a montat mult, cu folos regizorul-profesor Ion Olteanu, format la şcoala germană, Ironim Muntean reamintindu-ne o seamă dintre creaţiile artistului-intelectual de al cărui nume se leagă primele reprezentări postbelice ale fragmentelor dramatice eminesciene.

Cartea profesorului de modă veche, adică serios, devotat şi iubitor de cultură care e Ironim Muntean, conţine, deopotrivă, portretele unor regizori cu siguranţă mai puţin celebri, dar care, împreună cu actorii evocaţi în capitolele Coloane corintice  şi Doi pe un balansoar şi alţii...pe lângă, au făcut teatru la Petroşani. E vorba despre Marcel Şoma şi despre Ion Simionescu. Ceea ce nu e tocmai puţin lucru.

 

Ironim Muntean  „Lumea ca teatru- teatru ca lume

Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2012