Acum, când scriu aceste rânduri, mă văd prinsă în mrejele degetelor unei fiinţe imateriale. O bucată de lut frământată pe roata vieţii, sfărâmată şi recompusă din nou, readusă în formă de lut moale pentru a fi remodelată. În tot acest proces de viaţă, modelarea şi remodelarea par a fi făcute de două mâini invizibile dar mereu prezente şi cel mai adesea acest proces s-a făcut prin cuvântul scris, prin cuvântul vorbit şi mai puţin prin experienţele trăite dar nematerializate în cuvinte.

Aceasta este cartea, acest prieten fără egal, care n-a trădat omul nici măcar în epoca Facebook când omul o trădează consistent şi laş.

Din lunga mea relaţie cu cartea am să desprind doar un episode recent – căci altminteri ce urare mai bună să-I aduci domniei-sale Cartea, dacă nu un prinos de amintire curată al impactului ei asupra ta ca om?

Mai deunăzi mi-a căzut în mâini o carte despre una dintre filosofiile străvechi ale lumii. Am citit-o cu nesaţ ca într-un sabat al sufletului. Am recitit-o şi m-am împiedicat peste o bucăţică de text care vorbea despre prima femeie a lumii, mult-blamata Eva, cea care muşcând din fruct şi îndemnându-şi evisceratul partener la o gustare a dezlănţuit istoria trăită printre scrâşnituri de dinţi de umanitatea întreagă. Şi pentru marea majoritate a religiilor a deschis uşa vrăjmăşiei între femeie şi bărbat, între femeie şi femeie, între femeie şi Dumnezeu, între femeie şi tot ce e sub soare, mai puţin între ea şi rodul pântecelui ei.

În acea carte despre care vă pomeneam citii cu stupoare despre „păcatul primordial” ca despre „oportunitatea primordială”, căci dacă femeia n-ar fi fost curioasă şi n-ar fi gustat, omul n-ar fi avut cum să apuce calea devenirii sale, a cuceririi sale, a cuceririi creativităţii, a dezvoltării sale. Prin muncă omul se înobilează, prin suferinţă se dezvoltă şi devine, iar Eva n-a făcut altceva decât să fie vehiculul prin care şansa a intrat în lume. M-am oprit din lectură a medita. Şi mi-am dat seama cum acelaşi mâini invizibile ale cuvântului aşează alfel puzzle-ul care sunt. M-am împăcat cu condiţia de a fi femeie privind dintr-o altă perspectivă decât strict cea creştină la mine însămi. Şi m-am vindecat nu doar de misoginismele unui creştinism prost înţeles, dar şi de aberaţiile unui feminism poate prost înţeles.

Şi prin cuvânt, Cuvântul încă modelează lumea. Ce poate fi mai frumos decât să constaţi asta azi, de Ziua Cărţii?