Cărtărescu. The End

Volumul „Nimic“ marchează sfârşitul aventurii liric-existenţiale sintetizate în „Totul“ (1985), cea mai bună carte de poezie a lui Mircea Cărtărescu, şi cuprinde ultimele versuri ale poetului. Aceste „postume“ din timpul vieţii pun ultimele accente şi dau forma finală celei mai mari poezii din literatura postbelică românească.

Poemul se cheamă „Nori peste blocul de vizavi": „Nu pot mişca acul busolei doar concentrându-mă./ Am încercat. Nu sunt în stare./ Nu pot transmite imaginea unei cărţi de joc. Am încercat./ Am vrut să levitez, şi stând pe spate în sudoarea patului desfăcut/ m-am concentrat jumătate de oră până am simţit că înnebunesc./ Am încercat în metrou să fac o fată să se uite la mine/ şi fireşte că nu s-a uitat./ Doamne, nu sunt alesul tău!// Mintea mea nu poate să schimbe lumea./ Nu am destulă dragoste, destulă credinţă./ Nu am o aură în jurul capului./ Nu mi te-ai arătat şi nu mi-ai dat nici un semn.// Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă:/ ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi./ Ating buclele fetiţei mele:/ ele sunt moi şi auriu întunecate./ Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile. Nu există iluzia./ Mintea mea e oglinda plană a lumii./ Plană. Plată./ Nici o zgârietură./ nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică./ Nici Agarthi, nici Shambala/ nici Maya, cât despre vise/ ele sunt doar cosmetice pe nimic.// Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat./ Ştiu că am fost într-un uter./ Ştiu că voi sta-ntr-un sicriu. Sau voi mânji pământul cu sângele meu./ Nu voi găsi eu fisura./ Nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup".

„Adio, criză!"

Poetul n-a renunţat, de fapt, niciodată la poezie (dovadă stau chiar volumele sale de proză), s-a întâmplat însă că poezia a renunţat la el odată cu sfârşitul tinereţii. Vârsta (36 de ani) este sursa tristeţii scrise cu majusculă, a deznădejdii provocate de „ticăloşita maturitate", care a făcut să cadă vălul lumii („totul era de diamant atunci") şi care i-a arătat poetului în blugi şi cu plete că a rămas doar un tip „sterp, fericit, egomaniac".

Individul unic şi irepetabil, care avea conştiinţa existenţei sale ca parte din marele Tot, simte că şi-a atins limitele minţii, ale dragostei şi credinţei, simte că nu mai este un predestinat, ci doar un tip banal, devalorificat şi dispensabil, un efemer căruia „i s-a resorbit delirul de grandoare", deposedat de viziuni, (de)căzut cu totul între nimicurile vieţii.

Vizionarismul cosmogonic şi miza ontologică au lăsat în loc minimalismul cotidian şi prozaismul biologic, realismul ironic a trecut într-o reflexivitate autoironică, hedonismul erotic s-a stins într-un intimism casnic, patetismul a înlocuit ludicul, intertextualitatea aproape că nu mai există, iar livrescul s-a subţiat în favoarea citatelor muzicale.

Cât despre imaginarul luxuriant şi spectacolul lingvistic al poemelor scriptice, expansive şi diluviale, din acestea a rămas un fel de bacovianism pe muzică de Beatles.

Două stări concurează această nouă vârstă a fost-poetului ajuns „turist în propria viaţă": poemele nostalgiei pierderii contactului cu energiile poetice chinuitoare, dar înălţătoare ale solitudinii („s-a dus epoca aia, adio criză") şi poemele împăcării cu existenţa post-poetică, cu gesturile de tandreţe ale vieţii de familie. Fericirea în cuplu („cu adevărat noi suntem unul singur") e la fel de apăsătoare ca „nefericirea legiuită" a singurătăţii pierdute. Visurile de glorie şi iluziile nemuririi au dispărut în perspectiva confortului conjugal şi a fericirii domestice, iar maturitatea a adus până şi amurgul idolilor pop.

Sfârşitul iluziei literaturii

Ultimelele poeme ale cărţii recuperează verbiajul descriptiv al străzii şi al vitrinelor, obiectele sunt din nou invocate în versuri-cadre ce înregistrează imagini după imagini. Poemul „Filmez Calea Moşilor cu o cameră Panasonic" este o „tablă de materii" caragialeană high-tech, pentru ca poemul final, cel mai lung şi mai dramatic, să redea strivirea vizionarului romantic sub greutatea adevăratei postmodernităţi întâlnite, în cele din urmă, în străinătate, după `89. O postmodernitate a tehnologiei şi a consumerismului anihilante spiritual prin opulenţa şi posibilităţile ei copleşitoare de mântuire, dar numai pe pământ. „Occidentul" este poemul ultimei revelaţii, sfârşitul iluziei literaturii, a vieţii şi a lumii aşa cum o ştia, epitaful unei cariere de poet.

Poeme ale nimicului (nimicul fiind parte din Tot, un mare poet făcând poezie şi din sfârşitul poeziei), deopotrivă ale renunţării şi neputinţei, atât de personale şi de dramatice prin adevărurile şi semnificaţiile lor, abia aceste postume din timpul vieţii pun ultimele accente şi dau forma finală celei mai mari poezii din postbelicul românesc.