Candoare câştigată la „Jocuri de nenoroc”

Un semn de normalitate vine de pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România: scriitorul Ştefan Mitroi a fost nominalizat la premiile pe 2012, la secţiunea „Literatură pentru copii şi tineret”, cu volumul „Jocuri de nenoroc”, apărut la editura „Detectiv literar”.

După ce a fost tradus în franceză şi în portugheză, după ce a fost premiat de Academia Română, pentru excepţionalul roman „Dulce ca pelinul”, şi de Clubul de Proză, nominalizarea lui Mitroi de către USR reprezintă  o recunoaştere târzie, dar binevenită, a valorii scrisului său. Cu atât mai mult cu cât el nu este şi nu a fost niciodată „un răsfăţat al criticilor literari”, după cum pe bună dreptate remarca Alexandru Dobrescu.
Stranietatea domină cartea de faţă a lui Ştefan Mitroi. Mai întâi fiindcă este greu de spus dacă avem de-a face aici cu poeme în proză sau cu proze scurte poetice. În al doilea rând, fiindcă, după o lectură frugală, ar putea părea curioasă încadrarea acestei cărţi la secţiunea pomenită. Dar pe fond ea se justifică pe deplin. Din mai multe motive. În „Jocuri de nenoroc”, Mitroi nu se joacă, ci se în-copilăreşte („Memoria mea funcţionează invers”-”Sorcova”), spre a se copilări şi spre a comunica, simplu şi dinspre candoare, teme grave ale marii literaturi: naşterea, bătrâneţea, moartea, neputinţa, nostalgia, perisabilitatea atitudinilor ferme în caruselul trecerii, raportarea la Dumnezeu, războiul, sărăcia curată, iubirea luminoasă de mamă. Dar cum ar putea fi aduse toate acestea în „curtea” aparentă a aceleiaşi întâmplări? Simplu: dinamitând timpul, perceput iconic ca o clepsidră, unde „pâlnia” de sus reprezintă viitorul, cea de jos-trecutul, iar îngustarea dintre ele-prezentul îndoielnic, tocmai că se scurge necontenit între cele două. Astfel, la Mitroi,  timpul devine un tub unde se pot întâlni fără nici o stinghereală, ca nişte holograme, barza psihopompă, femeia care naşte de Înviere, sfinţii evadaţi din catapetesme pentru „un colăcel şi un pahar de vin”, bâlciul din cer, luatul cu joaca de-a nemţii şi ruşii, o sfadă între vii şi morţii întorşi în bătătura casei, maşina de treierat, mutilaţii de război cărora le înfloresc picioarele de lemn, fotograful care visează să-l pozeze pe Dumnezeu, copacii care ţin loc de frate, răposatul căruia i-au înviat doar ochii, ca să tragă cu coada lor la propria înmormântare, rufele de pe frânghie care poartă biografii. Mai mult, în „Plecarea berzelor”, satul este segmentat temporal/geografic după zilele săptămânii, iar locuitorii pot hălădui după voie, oricând, în oricare dintre ele voiesc. E un fel de a spune că, de fapt, timpul stă, doar noi trecem prin dânsul, aşa cum ne taie capul. Ne-norocul nostru şade doar în faptul că, mai devreme sau mai târziu, jocul se termină: „(…) bunicii mei, deşi foarte tineri, au stricat ordinea, murind primii”.
Sub această neaşteptată ploaie de confeti, autorul, surprins în acţiune pe şotronul propriei inimi, se opreşte, le atinge, le gustă, râde, plânge, le mărturiseşte printr-o spovedanie strigată în gura mare, ca să îi dea sens cei care o aud, cei care mai ştiu să se copilărească, fiecare, în copilăria lui, sau în copilăria aproapelui. Aceast cort al lipsei de timp este susţinut de flash-uri poetice uluitoare: ”Născându-mă, eu am văzut lumina tuturor zilelor de până atunci”(„Chiot de bucurie”); ”Doamne, ce fericire pe mine când s-au născut mama şi tata!” („Copii ascultători”); ”Trei biserici cu trei Dumnezei singuri. Sau poate cu acelaşi Dumnezeu singur de trei ori” („Musafiri”); ”Vedeai oameni vii trăgând după ei câte un cimitir” („Întâlnirea”); ”Stau în pat cu mâinile sub cap, ca un Dumnezeu al tuturor neputinţelor”; ”Vine pe urmă un ger atât de năpraznic, încât se aude cum calcă talpa de înger pe aer” („În tiribombă”); ”Ani în şir s-a iubit moartea tatei cu moartea mamei, în curtea noastră pustie, ca să poată apărea pe lume moartea mea” („Patul”); ”Despre umbra nucului se zicea că este o rudă mai mică a morţii”(„Un nou război”); ”Dintre toate amintirile, cea mai dragă îmi este cea a fratelui pe care nu l-am avut niciodată” („Singur la părinţi”); ”Sunt nopţi în care Cerul vine atât de aproape de pământ încât, lipindu-mi urechea de el o pot auzi pe mama vorbind” („După ploaie”); ”Mama mea, de exemplu, mă lăsa în grija unei păsări când pleca de acasă. Laptele de pasăre era la fel bun ca laptele ei”; ” (...) iarba visa încă de pe atunci să umble lătrând pe pământ” („În ploaie”); ”Pe Dumnezeu nu-L cheamă în fiecare zi la fel” („Nemuritor”); ”Doamne, despre câte nunţi povesteşte frânghia de rufe! Şi despre câte înmormântări!” („Rufe”).
Sunt doar câteva pricini care mă fac să cred că juriul de nominalizare prezidat de George Vulturescu a avut ochi buni şi mână bună, indicând o ţintă fără dubiu.
P.S. Şi încă o nuanţă care face demnă de semnalat iniţiativa USR: este admirabil că în România se mai scrie încă literatură pentru copii şi tineret, deşi premiul la această secţiune nu a mai fost acordat de o bună bucată de vreme. Trag speranţa că nominalizările din acest an reprezintă o garanţie a revenirii unei bune tradiţii în albiile ei fireşti.