„Când nu înţelegi ceva, ridici din umeri...”

Unul dintre lucrurile puţine pe care nu i le iert lui Blaise Pascal, poate singurul?, este faptul că a văzut aşa de vehement în imaginaţie un rău şi o slăbiciune a omului. Cu cât trec anii cu atât sunt mai convinsă că imaginaţia e una din rarele, de aceea şi preţioasele, şanse de a „zbura”, de a fi liber.

Dar iată că această împotrivire a filosofului francez naşte în cineva, după sute de ani, o înverşunare de acelaşi fel, doar că mirosind aspru a obsesie! Să scrii o carte întreagă fără a lăsa imaginaţiei o firimitură, deşi îţi amăgeşti cititorii să o caute, să râvnească la ea în cele peste 200 de pagini, cere un efort admirabil şi o voinţă antrenată serios!

Impresia aceasta mi-a provocat-o cea de-a doua carte a eseistului Valeriu Gherghel, „Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate” (cartea trebuia să se numească „Cauda pavonis”, dar titlul a fost schimbat chiar înainte de tipărire. S-au uitat aşa referinţele la titlul iniţial, o scăpare care lasă loc de interpretare). Este o carte construită dintr-o singură idee şi pentru o singură idee: simplitatea e calea cea mai bună a interpretării, simplitatea e bună, simplitatea e totul. Fiecare eseu o reia, ca şi când ai înainta pe 29 de drumuri diferite pentru a ajunge exact în acelaşi loc.

Simplitatea e o obsesie pentru autorul acestui volum, simplitatea e obiectul unui „cult”, cum singur Valeriu Gherghel o recunoaşte, dar mă tem că obsesia aceasta nu poate naşte prozeliţi. Şi, de altfel, eseistul nici nu cred că se aşteaptă ca cineva să îi dea dreptate, fiind conştient că bucuriile simple nu au aşa mare căutare, nu se pot compara cu seducţiile excesului de imaginaţie în interpretare. Ne lasă însă să ne convingem singuri, tot mai plictisiţi şi mai a lehamite înaintând de la un eseu la altul, asta dacă suntem ca cititori destul de curajoşi să mergem până la capăt.

Poate că formulez un sofism, dar nu ar fi fost interpretarea dintotdeauna sub dominaţia excesului dacă excesul n-ar fi fost mult mai tentant. După cum, în răspăr, adepţii simplităţii n-ar fi funcţionat ca „lebedele negre” ale hermeneuticii dacă n-ar fi atât de plictisitor să fii simplu.

Rămâne ceva cu adevărat demn de invidiat la Valeriu Gherghel, erudiţia lui, îmbrăcată în haina unui stil uşor de recunoscut. E remarcabil şi de câte zorzoane ale interpretării s-a eliberat cu fiecare eseu în parte, cum a dezbrăcat hermeneutica de toate rochiile până a convins-o că nudismul e bun. Şi dacă e ceva de neînţeles în voinţa eseistului de a se reduce la simplitate este faptul că în pofida atâtor lecturi a rămas fidel acesteia şi lipsei de imaginaţie implicite. Dar, ca să-l citez: „Când nu înţelegi ceva, ridici din umeri...”