Dar chiar şi fără această recunoastere a împlântării în real, cititorul de azi recunoaşte uşor în multe dintre personajele şi întîmplările din roman viaţa  politică şi gazetărească a anilor 1927-1928 din România Guvernării liberale.

Fie şi din acest punct de vedere, multe pagini din roman pot fi citite ca mărturii publicistice ale perioadei interbelice. La un moment dat, fruntaşul liberal Nae Gheorghidiu devine ţinta unei campanii de presă de o rară agresivitate dusă de cel pe care autorii ediţiei critice a romanului o atribuie lui Pamfil Şeicaru. Pentru că Ionel Brătianu interzice oficiosului „Viitorul” să-i ia apărarea liberalului corupt, Nae Gheorghidiu pune la cale înfiinţarea unui  ziar. Brav premergător al mogulilor de azi, el foloseşte publicaţia, intitulată „Veacul”, şi pentru a se răfui şi cu temutul polemist  care reuşise să-l  înfăţişeze pe Nae Gheorghidiu nu numai ca un corupt, dar şi ca ”un imbecil ridicol“.

Romancierul, pitit sub ceea ce  în romanul modern se numeşte vocea Naratorului, ţine să precizeze că Nae Gheorghidiu era corupt, nu însă şi imbecil. Cum fusese posibil ca o campanie de presă să convingă de imaginea unui politician care nu corespundea realităţii? Răspunde Camil Petrescu, evident, prin  vocea Naratorului:

„Cred că el (autorul campaniei n.n.) şi-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discernămînt, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate“.

Observaţia lui Camil Petrescu pare anacronică dacă o folosim pentru a evalua influenţa presei româneşti de azi. Dacă ne referim însă la televiziunile de ştiri şi nu la ziare, vom descoperi că e perfect valabilă azi. Lipsa de discernământ a opiniei publice de la noi explică influenţa televiziunilor de ştiri. Dar nu numai atît.

Camil Petrescu accentuează că pamfletarul reuşise să-l lovească pe Nae Gheorghidiu nu atât prin dezvăluirea afacerilor veroase ale acestuia, cît mai ales prin crunta ridiculizare. Potrivit Naratorului, pamfletarul era de temut prin forţa sa de a beşteli:

„Un om ridicul e însă un om pierdut într-o ţară incapabilă de discerămînt şi aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic aşa, la rangul de principiu, beşteleala... Găsea fel de fel de calificative oamenilor politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de «bezofonul», cu care l-a pricopsit pe un şef de organizaţie liberală provincial, gros, cu gât îndesat şi vocea pârâită. Pe Nae Gheorghidiu, pe care-l botezase «fleoarţa» (ras de mustăţi, cu obrajii căzuţi de primadonă de 60 de ani, se cam potrivea ca înfăţişare), «târfa», «negustorul de coşciuge» timp de un an în fiecare zi, îl distrusese“.

„Patul lui Procust”  a apărut în 1933. Cu peste opt  decenii în urmă, Camil Petrescu oferă ziariştilor şi politicienilor de azi reţeta infailibilă pentru îngroaprea publică a unui adversar: Beşteleala. Într-adevăr, nimic nu prinde mai mult la acest popor vesel, superficial, spumos ca o atmosferă de iarmaroc, decât beşteleala.

Scriitorul aminteşte unul dintre instrumentele ridiculizării practicate de marele pamfletar: Punerea de porecle. Da, dar asta, ca şi beşteleala în general, reclamă talent de a nimeri porecla exactă, cea rapid acceptată de oamenii simpli ca şi cum ei ar fi pus-o.