Călugărul valah. Un psihopat din secolul fanariot

Marian Coman m-a provocat la o discuţie despre Shining de Stephen King. Horror, deviaţii psihologice, teroare, fantastic. Iată câteva teme pe care literatura română nu prea le-a abordat. În general, la noi, există puţine poveşti care să pună accentul pe zona sumbră.

Chiar şi atunci când linia narativă le conţine, temele de genul ăsta sunt edulcorate, lăsate în umbră. Poate că n-au existat nici surse de inspiraţie! (Aici am făcut o glumă.) Dacă ne uităm prin istoriile mărunte ale secolului al 18-lea, ar fi una care mi se pare de top. Am folosit-o în Mâţa Vinerii, dar recunosc, mai mult în latura ei comică, razant, împachetată în reţetele vrăjitoreşti.

Este vorba despre povestea unui călugăr, rămasă prin documentele din jurul lui 1790, dar pe care a povestit-o şi Gane, fără să intre în zona ei horror, ci folosind-o ca ilustraţie morală la viaţa familiei.

Mie însă, călugărul mi se pare un personaj fabulos, un intelectual din Valahia. Nu are nume dar are o istorie demnă de un roman horror.

Călugărul acesta este angajat de nişte moldoveni, de la Roman, ca institutor pentru plozii lor. Pe vremea aia, dacă cineva avea nevoie de un dascăl pentru copii, angaja un călugăr, fiind convenabil pentru ambele părţi: călugărul mai scăpa de la mănăstire, iar familia îi plătea de regulă doar cazarea şi masa. Iar această familie era bine situată, fiind boiernaşi (cu rangul de sluger), cu moşii, trei cârciumi, moară, animale şi sclavi. Prin urmare, la valoarea lor, nu s-au mulţumit cu un călugăr autohton, ci au preferat unul exotic, adus din Valahia.

Acest călugăr, învăţat şi înzestrat cu o imaginaţie prodigioasă, avea şi o înfăţişare remarcabilă. Aşa că nu este de mirară c-a plăcut întregii familii, dar mai cu seamă mamei copiilor, Maria, care s-a îndrăgostit de călugăr. Exact ca-n Stendhal!

Familia şi-a dat seama, iar călugărul şi-a pierdut slujba.

Totuşi, el nu s-a întors de unde venise, ci a cerut adăpost la Mânăstirea Tazlău, de unde a continuat să-i trimită Mariei scrisori. Să nu vă imaginaţi că le punea la poştă şi gata! Existau prieteni, comisionari, alţi călugări sau robi de pe moşiile mănăstirii, care abia aşteptau să facă parte din vreo intrigă amoroasă. Iar călugărul nu scria prostii! El era un intelectual, v-am spus, preocupat de tratate de medicină, de Theodoret şi de Avicenna, de reţetare şi de plante, care puteau să schimbe vieţile oamenilor.

În timpul acestei corespondenţe secrete, Maria a învăţat multe şi, cum avea sânge Cantacuzin, a acţionat prompt.

Slugerul a murit subit, iar la câteva zile de la înmormântare, călugărul s-a instalat la moşie.

A renunţat la rasă, la barbă, la plete şi a preluat hainele şi chiar atribuţiile răposatului. În scurt timp Maria s-a măritat cu el, iar viaţa călugărului s-a schimbat radical. Era acum stăpânul unei averi şi tatăl a patru copii, căci Maria  avea un băiat şi trei fete. Să ne amintim că aceştia fuseseră elevii călugărului.

În noua lui postură, a putut în sfârşit să-şi pună în aplicare toate ideile şi imaginaţia creativă. Cum avea nostalgia vremurilor în care fusese dascăl, a început cu educaţia, îndeletnicire care şi astăzi se află la temelia multor psihoze.

Copiii familiei am putea spune că au intrat în proiectul-pilot al călugărului. Fetele s-au comportat acceptabil, în schimb băiatul a murit repede, iar mama lui nu l-a plâns cine ştie cât. Ea credea în idealurile educative ale călugărului, iar fiul ei fusese doar un ratat.

Apoi călugărul şi-a extins experimentele pedagogice asupra sclavilor. Metodele lui erau de-o cruzime rară, ceea ce i-a adus repede faima. În mod unanim i se spunea Călugărul Valah, ca şi cum faptul că nu era localnic făcea suportabile atrocităţile. Peste toată moşia (două sate) exercita o teroare, ajunsă prin intermediul scrisorilor până la Dolhasca şi apoi până în Divanul Domnesc. Subiecţii lui preferaţi erau băieţii, sclavii tineri, mai ales adolescenţii căsătoriţi de curând. Zilnic le încerca rezistenţa schingiuindu-i, cu o fantezie care îi hrănea sufletul. Îi bătea, îi înjunghia, le scotea ochii. Unii mureau, iar din cauza torturii cadavrele erau de nerecunoscut.

La un moment dat, un mic rob, în vârstă de 10 ani, a reuşit să fugă de pe moşia groazei.

După cum era şi normal, Călugărul Valah a făcut poteră, plecând el însuşi în căutarea lui, hotărât să-l recupereze cu orice preţ. I se părea esenţial să-l pedepsească în faţa celorlalţi sclavi, căci credea în puterea exemplului.

Fugarul era pe jos iar urmăritorii călare. De la Roman, sclavul a luat-o spre nord, nu se ştie de ce, şi-a ţinut drumul drept. A alergat 200 de km până la Hotin - în momentul acela raia turcească -, iar aproape de zidurile cetăţii era cât pe-aci să fie prins.  Am putea chiar să extrapolăm, spunând că urmăritorul a avut un moment de entuziasm.

Impresionaţi de efortul puştiului şi de halul în care arăta, căci purta încă urmele chinurilor prin care trecuse, turcii din garnizoană l-au sfătuit să treacă imediat la Islam, ca să scape de urmărire.  Ceea ce  a şi făcut.

Devenind cetăţean al cetăţii, Călugărul Valah n-am mai avut niciun drept asupra lui.

Şi ca să nu vă las aşa, fără final, vă voi spune că în cele din urmă rudele slugerului mort au reuşit să-i ia averea Mariei, iar călugărul, redevenit sărac, şi-a luat lumea în cap împreună cu Maria şi cu fetele ei (la a căror soartă e mai bine să nu ne gândim).

Imaginea pe care am ales-o (Luigi Mayer) înfăţişează Mânăstirea Curtea de Argeş, iar aici putem vedea aproape toate categoriile sociale despre care am vorbit, inclusiv un călugăr care le dă lecţii elevilor săi, într-un foişor, la vedere.