Cadouri impregnate de fiinţă

Primul volum, subintitulat „Autobiografie urbană“, din ciclul „Parisul personal“, era o succesiune de ilustrate pe care George Banu ni le trimitea nouă, cititorilor săi, din oraşul terre d’asile ce i-a oferit adăpost teatrologului silit să părăsească România atunci când, poate mai devreme şi mai acut decât alţii, a simţit că nu e de glumă cu „Tezele din iulie“.

Că zicerea românească atât de des invocată „orice minune ţine trei zile” mai poate avea uneori şi nefaste excepţii.

Cel de-al doilea, purtând subtitlul Casa cu daruri, e puţin altceva. „Acţiunea” cărţii, dacă poate fi vorba despre acţiune, tot la Paris se petrece. Numai că de data aceasta nu mai e vorba despre Parisul din ilustrate, de Parisul din albume, despre Parisul exterior cu locurile sale de memorie colective. Locuri cărora eseistul a ştiut atât de frumos să le dea o inegalabilă tentă personală şi pe care ni le-a reamintit filtrate prin complexul subiectivităţii sale.

Citind Casa cu daruri şi reamintindu-mi Autobiografie urbană, gândul m-a dus la un scriitor pe care multă lume îl invocă, dar puţini îl mai citesc cu adevărat, încă şi mai puţini îl citesc în întregime.

E vorba despre un scriitor care nu ştiu dacă neapărat e pe placul lui George Banu căci nicăieri în scrierile sale nu am găsit vreodată vreo referinţă la el. M-am gândit la Balzac şi la observaţiile pe care azi le găseşti în orice manual de Literatură franceză care cât de cât se respectă, observaţii ce rezumă felul în care naratorul omniscient balzacian se apropie încetul cu încetul de locul, de casa în care urmează să se petreacă grosul acţiunii. M-am gândit încă şi mai abitir poate nu atât la autorul Comediei umane cât mai curând la exegeza prilejuită de scrierile lui, exegeză ce azi, cel puţin în universităţile româneşti, e mai citită decât vetustele, greoaiele romane balzaciene. Am făcut-o în clipa în care undeva, în partea de început a cărţii sale de acum, George Banu operează distincţia dintre colecţionarul ce caută obiecte, care e un „detector calificat”, şi familia „amatorilor seduşi de obiecte”, obiecte primite cadou ori cumpărate de ei înşişi, pe care ei înşişi şi le fac cadou, adesea în urma unor negocieri mai curând cu ei înşişi. O fac sub imperiul „semnalelor” transmise de acestea. O familie din care face parte autorul însuşi. Gândul m-a dus, citind distincţia propusă de George Banu, la clasificarea personajelor balzaciene avansată demult de Jean-Pierre Richard în cartea sa Etudes sur le romantisme în care, în mod bizar, găsim un superb studiu despre realistul Balzac.

În Casa cu daruri, George Banu, omul care a văzut şi a comentat atâtea şi atâtea spectacole, înscenează şi ne dăruieşte propriul său spectacol. Al cărui decor e casa ai cărei „pereţi sunt obosiţi”, care „respiră astmatic” care de abia lasă aerul să circule. Dar care, în schimb, îi „permit ochiului să se odihnească şi spiritului să respire”. O casă ai cărei pereţi sunt acoperiţi de obiecte, obiecte socotite oaspeţii de fiecare zi ai cărturarului îndrăgostit de teatru, de literatură, de pictură şi de călătorii. Obiecte pe care George Banu nu le priveşte măcinat de spiritul de proprietate, ci asemenea declanşatori de jocuri ale memoriei, precum celebra madeleină proustiană, ca „dublură a vieţii”, dar şi ca semne din partea unor prieteni mereu prezenţi ori care ba se apropie, ba se îndepărtează, dar niciodată nu dispar. Şi aceasta fiindcă cea mai mare parte a acestor obiecte evocate acum în carte au fost primite cadou de la prieteni ce au ştiut să le aleagă. Care nu au făcut din oferitul de cadou un gest eminamente de politeţe, de obligaţie ori de societate.

Cadourile acestea, păstrate cu sfinţenie deoarece au fost supuse unei trieri şi sentimentale, şi de intuiţie, dar şi riguroase, regăsite pe pereţi ori în alte locuri ale casei nu vin de la cei pe care George Banu, mai dur ca niciodată, îi califică drept „analfabeţi ai sufletului”. E vorba despre „cadouri impregnate de fiinţă”. Ele au rămas în casă fiindcă, scrie George Banu, „un cadou nu e mut, un cadou e o dezvăluire de sine, proba unei rezonanţe sau a unei surzenii, a unei mediocrităţi sau a unei generozităţi”. Dar şi pentru că „apartamentul îl concep ca pe o grădină interioară ce nu suportă ierburile rele. Trebuie curăţat regulat”.

 Se prea poate ca la început ele să fi fost – şi aici teatrologul reia o mai veche distincţie a eseistului său favorit, Roland Barthes- cadouri-eveniment. Şi-au dobândit dreptul de a rămâne atunci când au trecut testul duratei şi când, cum ne încredinţează eseistul, longevitatea prezenţei le-a impus ca parteneri. Aşa s-a întâmplat cu coroana din spectacolul Macbeth ce i-a fost demult oferită lui George Banu de Aureliu Manea, coroană ce a putut fi văzută şi chiar a fost revăzută de Manea însuşi, înainte ca şi pentru el, ca şi odinioară pentru Rabelais să cadă cortina, în spectacolul cu Scrisorile portugheze. Sau cu cadourile ce trimit către sacru şi marcate de sacru, primite de la feluriţi prieteni în nici un caz din elanuri religioase, ci, în primul rând, ca urmare a unor amestecuri subtile şi delicate de suflet şi de spirit. De „oglinda iraniană”, de „Moş Crăciunul australian”, de „cuiul” amintind de Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi, de „Iisusul cernit” primit în dar de la Dana Dima şi Andrei Şerban. Ori de fotografia din spectacolul bucureştean Hamlet Machine ce i-a fost oferită în urmă cu ani lui George Banu de Mihaela Marin. Aceeaşi Mihaela Marin care şi acum, ca şi cu alte prilejuri, îi oferă şi teatrologului, dar şi nouă, cititorilor, fotografiile ce însoţesc şi completează cartea.

Fireşte, am admirat şi de data aceasta jocul memoriei şi al asociaţiilor specific scrisului lui George Banu. Modul în care un critic care nu a devenit scriitor este scriitor autentic în măiestria descrierilor şi vivacitatea evocărilor. Parcurgând cartea, am admirat încă o dată acel „scris frumos” ce îl individualizează pe George Banu. Toate acestea sunt atuuri, calităţi, bogăţii ale cărţii. O carte ce poate fi citită şi drept un manual nedidactic despre cum trebuie făcut un cadou. Aşa încât, cândva, cel ce primeşte daruri să poată spună că e un „puzzle parţial compus din aceste cadouri”.

George Banu - PARISUL PERSONAL – CASA CU DARURI; Fotografii de Mihaela Marin; Editura Nemira, Bucureşti, 2015