„Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Şi cu atât mai dificil cu cât el singur generează mirajul facilităţii“

„Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Şi cu atât mai dificil cu cât el singur generează mirajul facilităţii“

Mihai Eminescu (1850-1889)

Miercuri, 4 martie, de la ora 19.00, la Humanitas Cişmigiu, se va lansa antologia "Poezii" de Mihai Eminescu, coordonată de Cătălin Cioabă, alături de un audiobook cu versuri ale poetului nostru naţional, citite de Andrei Pleşu. Adevarul.ro vă prezintă fragmente din antologia coordonată de Cătălin Cioabă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Notă asupra ediţiei Poezii, Ediţie adnotată, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, 2014:

În toamna lui 1883, când poeziile lui Eminescu au fost pentru prima oară adunate în volum, evenimentul se petrecea, dacă privim la scara vieţii sale, „prea târziu“. Nu mai putea, cu deplina autoritate a autorului, să pună el însuşi în circulaţie un corpus definitiv al versurilor proprii. Încercase ce-i drept în anii dinainte să facă acest lucru, la sugestia celui care, încă foarte devreme, recunoscuse în el un „poet în toată puterea cuvântului“. Dar ştim că Eminescu publica cu enorm de multă reţinere, chiar şi în revistele vremii, şi că foarte puţine dintre versurile scrise în caietele sale ajungeau la tipar. Gestul publicării era precedat de numeroase finisări, transcrieri pe curat, caligrafieri minuţioase. Cu siguranţă că tocmai perfecţionismul său rar – dar şi intuiţia că poezia sa sfidează îndeajuns de mult gustul epocii – l-a făcut să tot amâne pasul, deşi manuscrisele sale şi mărturiile contemporanilor arată că se pregătea totuşi să‑l facă. Celor din preajma sa această neşansă a întârzierii trebuie să le fi apărut ca o lovitură a sorţii, la fel de crudă ca izbucnirea bolii.

Titu Maiorescu a făcut atunci un gest perfect coerent cu grija pe care i-o purta prietenului mai tânăr: a alcătuit el însuşi cartea pe care, tot la îndemnul său, poetul încercase să o pregătească. A pus laolaltă totul într-un întreg coerent, menit să dea pregnanţă unor creaţii care până atunci apăruseră risipite prin reviste, adăugând totodată un număr impresionant de poezii inedite – era de altfel un intim al acelor texte, citite de-a lungul anilor chiar de el în şedinţele Junimii. „Colecţia“ a fost realizată în mod exemplar, cu toată priceperea unui critic, atent la efectul de ansamblu pe care îl va avea corpusul de poezii. Maiorescu a mizat pe „o organizare expresivă a poeziilor“, făcând ca succesiunea lor să fie dirijată de „principiul diversităţii“ (Petru Creţia). Intuiţia s-a dovedit corectă, iar ediţia sa a rămas „modelul celei mai ideale orânduiri a poeziilor lui Eminescu“ (Perpessicius).

Volumul din 1883 era gândit totuşi doar ca ediţie de consacrare, dată la tipar într-un timp record. Intenţia era să facă cunoscută publicului larg opera în toată amploarea ei şi să pregătească, eventual, revenirea poetului în spaţiul public, după şocul nervos suferit în canicula verii bucureştene. „Poeziile d-tale sunt azi cetite de toate cucoanele – îi scria Maiorescu – de la Palat până la mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României.“ Editorul lăsa totodată calea deschisă pentru manifestarea voinţei ultime a poetului în privinţa producţiilor sale: „De pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă“. Însă Eminescu, deşi a revenit la starea de conştienţă, nu numai că nu şi-a manifestat această voinţă ultimă, dar nici n-a mai scris, în cei şase ani cât a mai trăit. Când redacţia Almanahului României June l‑a întrebat la un moment dat pe Maiorescu dacă poate publica o poezie, acesta a răspuns: „Eminescu tot mai trăieşte, deşi este intelectual pierdut; fiindcă trăieşte, trebuie să figureze în Almanah“. Aşa se face că, în momentul când numele său mai apărea în vreo revistă a vremii, contemporanii se grăbeau să creadă că e vorba de „o nouă poezie a lui Eminescu“. Însă erau, toate, creaţii mai vechi. Cei de atunci nu realizau că Eminescu nu le mai este contemporan. Că trăiau, deja, în posteritatea lui.


Odată cu prima publicare a poeziilor în volum începea aşadar, încă din timpul vieţii sale, destinul postum al lui Eminescu. Prin gestul criticului, neşansa întârzierii fusese convertită totuşi în ocazie propice. Un „prea târziu“ al sorţii fusese răzbunat printr-un „mai devreme“ deliberat. Această situaţie originară a marcat efortul tuturor editorilor de mai târziu, care au trebuit să ţină seama de faptul că opera aceasta – definitorie pentru cultura noastră – nu avea girul definitiv al creatorului ei în privinţa formei în care avea să se înfăţişeze. Drept care se cere recompusă, de fiecare dată, într-o „arhitectură ipotetică“1, iar asta înseamnă că fiecare editor trebuie, în felul lui, să răzbune, precum Maiorescu, neşansa acelui „prea târziu“ din viaţa poetului.

Şi acum, după ce au circulat în numeroase ediţii, a publica versurile lui Eminescu într-o carte înseamnă, din nou, a miza pe o anumită viziune asupra întregului lor. Intenţia volumului de faţă este să-l pună pe cititorul din zilele noastre în situaţia de a face o lectură nouă, proaspătă, eliberându-l de prejudecăţile induse de şcoală, dar nu numai de şcoală, de un secol încoace, şi lăsându-l să descopere, cât mai nemijlocit cu putinţă, lirica eminesciană. Căci ne aflăm de ceva vreme, în ceea ce priveşte raportarea noastră la ea, într-un impas cultural pe care îl descriu cât se poate de bine aceste vorbe ale lui Petru Creţia: „De dragul câtorva prejudecăţi entuziaste, mai nimeni nu-l citeşte cu adevărat pe Eminescu – iar cât se citeşte, se citeşte superficial şi mărginit la câteva poezii rău consacrate de şcoală. Eminescu tinde tot mai mult să devină «Eminescu», ceva pus deoparte în lada de zestre a naţiei şi de care eşti mândru că se află acolo, ferit de orice întâmplări. Este însă vremea să se întâmple ceva cu ce ne‑a rămas de la el: o lărgire şi o adâncire a cunoaşterii şi a înţelegerii noastre. Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Şi cu atât mai dificil cu cât el singur generează, prin vraja şi prin cântul versurilor sale, mirajul facilităţii“. (Text de Cătălin Cioabă)

 

„Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum «de autor», tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsându-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cât de fascinant, pe atât de copleşitor.

Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucând-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor când au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene câştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat «aşa cum le-a scris Eminescu», iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului.

Ceea ce antologia de faţă desluşeşte, în epura cronologiei sale interne, este viteza de evoluţie a unui poet care, deşi începe a scrie sub auspiciile paşoptismului, duce, cu geniul său, lirica românească la apogeul romantismului, pentru a o ancora apoi în zorii modernităţii, ce vor lumina lumea literară românească abia în secolul posterităţii eminesciene.“ – Ioana Bot

 

Nota pentru poezia Doina

1883

Doina / În 1871, la Putna, a circulat printre participanţi un imn intitulat Închinare lui Ştefan Vodă, al cărui autor se bănuia că ar fi Eminescu. Nu s-a păstrat însă printre hârtiile sale nici o variantă de lucru sau versuri similare, astfel că paternitatea rămâne incertă. În orice caz, e atestat faptul că Eminescu a citit imnul cu voce tare şi cu însufleţire în faţa unei audienţe ad-hoc, care l-a ovaţionat. T.V. Ştefanelli a fost martor: „…dar când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munţi iarăşi ne-am întâlnit. Acuma avea un teanc de hârtii subsoară şi îl purta cu sine. L-am întrebat ce fel de hârtii sunt acelea şi mi-a răspuns că este o poezie ce are să o împărţească a doua zi. Mi-a dat îndată un exemplar din acea poezie pe care începui să o citesc. Se vede că lui nu i-a plăcut cum o citesc, căci îmi luă repede poezia din mână şi, punând teancul jos, începu să o citească el însuşi cu o deosebită însufleţire, încât şi eu stam nemişcat, privind la dânsul şi ascultându-i glasul frumos cu care intona el deosebitele strofe ale acestei poezii. / Adâncul sentiment cu care citise Eminescu poezia îl emoţionase astfel, încât nici nu observase că în jurul nostru se strânse mai multă lume care asculta şi ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei lui declamaţiuni. Când sfârşi Eminescu, isbucni bravo! şi minunat! din mulţime. Eminescu îşi veni în fire şi am putut observa că era foarte nemulţumit de aplausul mulţimii. Repede îşi ridică teancul de jos şi se depărtă spre partea opusă mânăstirii în direcţie spre sat. Eu mă ţineam de dânsul şi acuma îl întrebai de cine-i poezia? / — Nu ştiu, zise el scurt, mai că brusc, dându-mi să înţeleg că doreşte să curm cu întrebările“ (EdP V, 55). Şapte ani mai târziu, în 1878, când Basarabia este ruptă de România, Eminescu va scrie atât articole vehemente în presă, ci şi, în paralel, în caietele sale, un imn intitulat La arme!. Şi, tot atunci, pune pe hârtie prima dintre cele opt versiuni succesive ale Doinei, care va fi lucrată încă ani de‑a rândul, până către 1882-1883 (una dintre aceste forme preliminare începe cu un vers bine cunoscut, „Codrule, Măria Ta“, însă e lipsită de vreo legătură cu poezia ce poartă acest titlu). În 1883 îşi transcrie Doina, în versiunea ei definitivă, „pe o coală anume şi cu un scris comod“ (EdP II, 3), deoarece urma să plece la Iaşi, ca trimis special al ziarului Timpul, pentru a fi de faţă la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. S-a presupus că urma să citească Doina în faţa asistenţei de acolo, însă acest lucru nu este deloc cert. De fapt, nici nu va fi de faţă la festivităţi, ci va citi poezia într-o şedinţă ad-hoc a Junimii, organizată în aceeaşi seară. Iacob Negruzzi relatează: „Profitând de împrejurarea că un mare număr de membri vechi ai societăţii literare, printre care şi Eminescu, se găsea cu acea ocaziune în Iaşi, Junimea ţinu o mare întrunire. / În acea seară, Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doină populară (sic!), scrisă cu ocaziunea serbării […]. Efectul acestor versuri pesimiste, care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişară pe poet“ (apud EdP III, 3). Celebra poezie nu a fost, cum am văzut, scrisă „cu ocaziunea serbării“, ci încă din vremea în care România pierduse jumătatea ei de Moldovă (la sfârşitul războiului ruso-turc, în 1878). Legată atât de strâns de Basarabia şi cuprinzând o invocare atât de percutantă a lui Ştefan cel Mare, chemat să reîntregească ţara, Doina a fost cenzurată din ediţiile de poezii – pe toată perioada regimului comunist, chiar şi atunci când influenţa sovietică nu mai era aşa de puternică. Chiar dacă nu putea fi citită sau discutată public, a rămas cu toate acestea foarte cunoscută. 

Facsimil Mihai Eminescu

Facsimil Mihai Eminescu

Facsimil Mihai Eminescu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările