Mă gândeam atunci la Bucureştiul bătăilor cu flori ori al toridelor după-amieze de august din romanele lui Camil Petrescu. La Bucureştiul dominat de Calea Victoriei, aşa cum era ea evocată în cartea lui Cezar Petrescu ori la Bucureştiul cosmopolit, dominat de imaginea hotelului Athénée Palace, loc în care se ţeseau cele mai desăvârşite intrigi politice din Europa, dacă e să îi dăm crezare lui Rosie Waldeck. La Bucureştiul lui Mircea Eliade din La ţigănci sau din La forêt interdite (Noaptea de Sânziene). La Bucureştiul lui Christian Heller din romanul Muzica înghiţită ori la Bucureştiul cu al său celebru Ateneu şi poate cu la fel de celebrul ARO, cu pasajul Villacros şi cu Lipscanii despre care aminteşte Ivor Porter în Operaţiunea Autonomus. La Bucureştiul evocat de un scenograf cândva celebru în Bucureşti pe nume Sergiu Singer, demult plecat din ţară şi revenit în actualitate odată cu publicarea la Humanitas a romanului său Pioneze şi hârtie albastră. În fine, la Bucureştiul din primul volum al romanului Memoriile unui antisemit a lui Gregor von Rezzori, apărut şi el tot la Humanitas.

Nu am enumerat atunci, în 2008, în primele pagini ale cărţii mele cu Gina Patrichi Bucureştiul evocat de Paul Morand. Auzisem fără îndoială despre existenţa cărţii şi într-un anume fel chiar o ştiam. A fost printre primele pe care „le-am citit” pe unde scurte, graţie emisiunii Povestea vorbei a lui Virgil Ierunca, la începutul experienţei mele de ascultător de cursă lungă al Europei libere în româneşte. Nu îmi mai aduc aminte cine a făcut traducerea, probabil că însuşi Virgil Ierunca, nu îmi mai aduc aminte nici cine a citit fragmentele – Margot Rick sau Alain Paruit. Nu ştiam în 2008, spre regretul meu de acum, că există o primă traducere în limba română datorată lui Marian Papahagi şi lui Ion Pop, apărută în anul 2000 la editura Echinox din Cluj.

Iată că la 80 de ani de la scriere şi apariţia ei în limba franceză, editura Humanitas a avut lăudabila idee de a ne pune la dispoziţie o superbă ediţie a cărţii lui Paul Morand. Carte ţinută sub obroc de regimul comunist. Mai întâi fiindcă nu i se părea prea bine ca românul de rând să afle cum era Bucureştiul interbelic, oraş al contrastelor, al contradicţiilor şi al antagonismelor de tot felul, însă nu şi al dezastrelor şi doar al inegalităţilor sociale cum il voia istoriografia oficială. Dar şi pentru că autorul cărţii a fost, între 1943 şi 1945 ambasador al guvernului de la Vichy mai întâi în capitala României, mai apoi al neutrei Elveţii.

Restituirea de acum nu se face oricum. Nu e vorba doar despre o prezentare grafică elegantă. E vorba îndeosebi despre traducerea excepţională, rafinată, de o minuţie exemplară datorată lui Emanoil Marcu. Traducere care are darul de a transmite cititorului român câte ceva din minunata limbă franceză folosită de Paul Morand. Cu arta de a nu cădea nici o singură dată în păcatul decalcului.

E de domeniul evidenţei că Paul Morand a iubit Bucureştiul. Cred chiar că l-a adorat. Nu l-a idealizat şi nu a vrut să îl „franţuzească” mai mult decât ar fi fost cazul. E drept, mai toată lumea bună vorbeşte la Bucureşti limba franceză, o vorbesc şi cetăţenii de mijloc, firme în franţuzeşte sunt peste tot cum peste tot sunt şi mărfuri venite direct de la Paris. În inima Bucureştiului, localizată, aşa cum o va face mai târziu şi Rosie Waldeck între Ateneu şi Capşa, dar mai ales în hotelul cu nume franţuzesc Athénée Palace, „totul evocă Franţa”. Bucureştiul e, însă, un oraş cosmopolit, aşa că poate fi socotit, cu egală îndreptăţire, ba „micul Paris”, ba un mic New York, ba un „Petersburg în miniatură”. Însă, scrie Paul Morand, „Bucureştiul e Bucureşti şi l-aş recunoaşte dintr-o sută de capitale cu carele cu boi alături de automobilele Ford pe strada principală, cu taxiurile ce urcă pe trotuare în depăşiri periculoase, cu bragagii care-şi cară în spatele vasele de aramă, cu mitropolitul coborât parcă din frescele bizantine şi care îşi mormăie pe nas rugăciunile…”. E „oraşul cârpit cu mii de petece”, cum îl caracteriza cu umor regina Elisabeta a Greciei.

 Aşa a fost de la început, iar faptul acesta e dovedit de Paul Morand în prima mare secvenţă a cărţii sale, Panoramă istorică. Aşa a rămas până în 1935 când Morand şi-a scris cartea. Şi tare mă tem că la fel a rămas şi azi. Sigur, carele cu boi nu îşi mai rup osiile în şinele de tramvai care au cam dispărut şi ele din zonele centrale, dar la periferie şi nu numai mai sunt zone desfundate în care la topirea zăpezii intri în noroi până la genunchi.

Cea de-a doua secvenţă - Album pitoresc ­­- evocă, păstrându-le pitorescul şi contradicţiile, toate punctele nodale ale marelui oraş. Toate „locurile sale de memorie”, cum am zice urmându-l pe Pierre Nora. De la mahalaua, care în Bucureşti înseamnă cu totul altceva decât oriunde altundeva, la Dâmboviţa în care numai apă dulce nu curge. De la Capşa, Calea Victoriei, vechiul Teatru Naţional şi hotelul Athénée Palace la Palatul Telefoanelor a cărui arhitectură nu e nicidecum pe placul lui Paul Morand. De la Calea Victoriei la Şoseaua Kiseleff. De la biserici şi mănăstiri la locurile unde se consuma viaţa de noapte a Metropolei. De la muzica românească la muzica de import pe care o cenzura Constantin Brăiloiu evocat în carte, la fel cum e evocat şi savantul Nicolae Iorga. Găsim, sub stiloul lui Paul Morand, un Bucureşti cu personaje amestecate, în care se simt teribil de bine şi oamenii cu stare, şi „flăcăii tomnatici” şi „originalii şi excentricii”, şi ţiganii care, pe vremea aceea, nu se scandalizau că nu li se spune politic corect, romi. Pentru nimeni, în Bucureştiul din anii ’30, timpul şi ora exactă nu aveau nici un fel de importanţă, iar imediatul avea o dimensiune greu de aproximat.

Însă, cu toate bunele şi relele sale, Bucureştiul înseamnă pentru Paul Morand „o lecţie de viaţă”. Scrie memorialistul: „Lecţia pe care ne-o dă Bucureştiul nu e o lecţie de artă, ci de viaţă; te învaţă adaptarea la orice, chiar şi la imposibil. Sub acest aspect, el întrupează sufletul unui popor cu o răbdare infinită, sublimă ca răbdarea animalelor şi al cărui optimism tolerant a născocit această vorbă: Mare-i grădina lui Dumnezeu! Capitală a unei ţări tragice unde totul sfârşeşte adesea în comic, Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, şi de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas oraşul bucuriei”.

Paul Morand- BUCUREŞTI- Traducerea de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015