La un moment dat, celebra pianistă afirmă că pentru ea Bach şi muzica acestuia reprezintă un ceva cu totul special. Că încă în perioada de formare, unul dintre profesorii săi i-a spus că “Bach ar trebui să fie pentru tine pâinea ta zilnică”. Provocată de intervievator, întrebată cine reprezintă pentru ea untul dacă pâinea i-a fost Bach, Hélène Grimaud a răspuns fără nici cea mai mică urmă de ezitare: “Aş spune că untul a fost întotdeauna Brahms, mereu foarte prezent în ambele dimensiuni ale existenţei mele, cea publică şi cea privată, încă de la început”.

După ce am citit romanul Întoarcere la Salem, publicat de Hélène Grimaud în anul 2013 la binecunoscuta editură pariziană Albin Michel şi apărut cu puţin timp în urmă în traducere românească în seria Actual din colecţia Biblioteca Polirom a editurii ieşene Polirom, aş spune că pentru ipostaza de romancieră a marii artiste şi pentru mai sus amintita scriere, Brahms s-ar putea să fie într-adevăr untul. Însă cu siguranţă acelaşi Brahms şi scrierea ce îi este atribuită înseamnă blatul cărţii. Acestuia i se atribuie un jurnal sau, mai degrabă, o poveste. Poveste-confesiune a cărei scriere a fost începută cu gândul de a fi citită de marele public. Însă din cauza întâmplărilor cu totul ieşite din comun trăite de marele compozitor, întâmplări devenite tot mai anevoie de consemnat, “scrisul a devenit febril, de parcă se contaminase de tensiunea propriei naraţiuni”. Întâmplările şi “perspectivele abisale” ce apar în manuscrisul semnat de Brahms cu psedudonimul Karl Würth i-au afectat acestuia lizibilitatea , scrisul apărând “neglijent şi cu ştersături ”.

Manuscrisul a intrat în posesia naratoarei- în cazul de faţă putem vorbi despre o suprapunere perfectă între eul care scrie şi eul celei ce semnează cartea- graţie unei întâmplări cu o aură de fantastic. Un  fantastic ce nu se poate să nu te ducă cu gândul la cel din prozele lui Mircea Eliade. La celebra La Ţigănci, de pildă.  Aflată la Hamburg, acolo unde pregătea un concert în al cărui program figura şi Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Brahms, Hélène ajunge pe o străduţă minusculă, într-un anticariat oarecare în care intră cu gândul doar de a cere permisiunea de a da un telefon. Printr-o întâmplare, Hélène achiziţionează, la un preţ derizoriu, un vraf de partituri printre care se afla şi bizarul manuscris, ilustrat de Max Klinger. Manuscrisul îi este încredinţat spre descifrare şi traducere lui Hans Ingelbrecht şi aşa  ajunge el să fie transcris în romanul lui Hélène Grimaud. Dar cum descifrarea se produce cu dificultate, iar tranşele de text vin după aşteptări de durate diferite, stârnind de fiecare curiozitatea artistei confruntată cu bizare similitudini de trăiri, preocupări, gânduri cu cele încercate de Brahms, aventura lecturii e dublată de propria aventură a naratoarei care nu doar că îşi reia propriul jurnal, ci porneşte într-o călătorie recuperatorie deloc lipsită de peripeţii la fel de fantastice şi ele.

Dublul jurnal e marcat în consecinţă de un fantastic amplificat, transferat, împărtăşit peste veacuri. Care îşi găseşte sursele în legendele bretone ori în cele saxone sau walone. De consideraţii asupra muzicii şi rostului acesteia, despre specificul ei. Unele cu valoare de axiomă. “Nu există muzică fără exil din univers, fără confruntarea sinelui cu propriul lui neant şi, poate, fără un sărut de adio dat întregului, în împreunarea cu moartea ca regină a metamorfoze.lor”. Despre muzica lui Brahms îndeosebi. “Ce mi-a plăcut profund în muzica lui este faptul că povesteşte, notă după notă, o viaţă în mod deliberat izolată, dedicată exclusiv esenţialului.... Brahms compunea aşa cum un astru impunător îşi urmează curba vertiginoasă ; nu avea nici o constrângere, nu asculta de nici un imperativ; dacă îi apărea vreun obstacol în drum, îl sfărâma şi se pierdea în hăul cerurilor sale. În ultimele sale opere pentru pian, în care revelase acorduri tragice, dar şi în biografia sa aveam să aflu răspunsurile pe care le căutam”.

Epicul, tensionat, tulburător, în general bine strunit, e întrerupt de ample referinţe cu caracter livresc, literar şi muzical deopotrivă, de relatarea poveştii vrăjitoarelor din Salem, istorisită şi într-o piesă de teatru de Arhur Miller, aceasta cu rostul de evoca Salemul “locul unde m-am hotărât să revin ca să-mi duc viaţa”. Aceasta cu scopul declarat de Grimaud, acela de a-şi respecta drumul, “acela de a lupta alături de lupi cu toate puterile mele şi cu cele ale muzicii”.  De fragmente de pasionat militanatism ecologic în care se descriu cu implicare, uneori chiar cu patetism“suferinţele planetei noastre” şi sunt denunţate “toate torturile, violurile şi relele tratamente pe care i le aplicăm”. Toate relevante pentru multiplele preocupări, dar şi pentru impresionanta formaţie spiritual-culturală a artistei.

Nu m-aş declara întru totul mulţumit de calitatea traducerii româneşti semnată de Daniel Nicolescu. O traducere uneori îndatorată unor deranjante decalcuri franţuzeşti, abuzului de cuvinte neinspirat transferate din franceză în română.  Bunăoară se recurge fără rost la pluralul reverbere, cuvânt nu tocmai familiar necunsocătorilor de franceză,  la abuzul în cascadă de ceea ce în gramatica franceză se numeşte “futur dans le passé”. Nu ştiu câţi cititori nefamiliarizaţi cu limbajul muzicologic ştiu că ut minor înseamnă do minor.

 Cu toate acestea, Întoarcerea la Salem e o carte ce merită să fie citită. Pentru că în nici un caz Hélène Grimaud nu e ceea ce se cheamă o bas bleu care se foloseşte de celebritatea câştigată în muzică spre a-şi justifica preocupările literare şi a le transforma astfel în reuşite.

Hélène Grimaud- ÎNTOARCEREA LA SALEM;

Traducerea: Daniel Nicolescu; Biblioteca Polirom;

Editura Polirom, Bucureşti, 2015