Bookfest 2015. Dan C. Mihăilescu, la Adevărul Live: „Ioan Alexandru e cel mai mare poet religios român, mai mare decât Tudor Arghezi“
0
Duminica, de la ora 15.30, cartea lui Dan C. Mihăilescu, „Ce-mi puteti face, daca va iubesc!?“, un eseu confesiv despre Ioan Alexandru, va fi lansată la standul Editurii Humanitas. La lansare, vor participa alături de autor, Costion Nicolescu şi Lidia Bodea. Astăzi, criticul literar va fi de la ora 12.00, în studioul Adevarul Live si va vorbi despre aceasta carte.
Pe Ioan Alexandru îl cunoaşteţi: poet – „cel mai mare poet creştin al românilor“, aşa s-a spus –, publicist, eseist. Poate îl cunoaşteţi şi de la tribuna pestriţului Parlament de la începtului anilor ’90. În comunism, Ioan Alexandru trecea adesea ca apărător al literelor sfinte. La Revoluţie, purta Crucea şi Icoana lui Iisus Hristos printre soldaţi, din Piaţă Romană până în Piaţa Unirii. În postcomunism, a primit din partea Congresului SUA drapelul american „Old Glory“, ce a stat pe Clădirea Congresului la 31 august 1993, în cinstea României. A fost membru fondator al PNŢCD. A fost co-fondator al Grupului de Rugăciune din Parlamentul României şi fondator al Mişcării Pro Vita.
Dan C. Mihălescu spune că întâlnirea cu Ioan Alexandru l-a schimbat definitiv: i-a schimbat felulde a fi, opţiune moral-estetice, păgânismul panteic şi percepţia asupra literaturii. Criticul literar vorbeşte la Adevărul Live, de la 12.00, despre destinul poetului Ioan Alexandru.
Despre „Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?, eseu confesiv despre Ioan Alexandru, care va fi lansat duminică la Bookfest, Dan C Mihăilescu spune:„Îi datoram aproape dureros această carte. I-o datorez demult, nu doar dinspre începutul anilor `90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („Ce caută ăsta cu crucea în Parlament ?!”), şi când puteam, în sfârşit, spune totul, ci tocmai dinspre finele anilor '70 ai veacului trecut. Fireşte că rândurile de acum se vor inclusiv o penitenţă. Una tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puþin sinceră şi încercănată sufleteşte.“
„Cursul Eminescu şi seminariile de ebraică ale lui Ioan Alexandru erau un havuz de credinţă, cultură şi înţelepciune. Ani de-a rândul l-am urmat cu Biblia-n desagă în tot felul de cămăruţe de prin mansarda Filologiei bucureştene, unde ne citea ce a tradus din Cântarea cântărilor ori scotea pe tăcute un album de autoportrete Rembrandt şi, cale de două ceasuri, în tăcerea noastră înmărmurită, ne făcea istoria Luminii, a Chipului, a mâinii care binecuvântă...
Plecam literalmente halucinaţi după două ceasuri de hermeneutică terapeutică, având inima căptuşită cu ceea ce el numea «cămaşă de aloe», armura lăuntrică prin care devii ignifug, impenetrabil la tot răul lumii, în numele triumfului pe care «fratele Ioan» ni-l striga la final, ca leac faţă de toată urâciunea care ne înconjura: «Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?»“ , spune Dan C. Mihăilescu.
Postmodernismul a început o dată cu apariţia versului alb. Frumuseţea poeziei cu rimă nu o să moară niciodată. Pe vremea lui Ioan Alexandru poezia se trăia la nivel de ADN, a declarat Dan C. Mihăilescu, la Adevărul Live.
Ioan Alexandru e cel mai mare poet religios român, mai mare decât Arghezi.
Arghezi era şi înger şi demon, pe de o parte făcea cei mai frumoşi psalmi, pe de altă parte blestema.
La Ioan Alexandru fiorul metafizic e sublim, a subliniat Dan C. Mihăilescu.
Fragment
De la el am învăţat libertatea, trăirea pe verticală
Îi datoram aproape dureros această carte.
I-o datorez de mult, nu doar dinspre începutul anilor ’90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („ce caută ăsta cu crucea în Parlament?!“) – şi când puteam, în sfârşit, spune totul –, ci tocmai dinspre finele anilor ’70 ai veacului trecut. Atunci când încercam – timid, speriat, înverşunat, liricoid & patetic – să-l recenzez cât de cât cumsecade în Luceafărul, fără să pot spune însă nimic explicit despre Noul Testament, Roman Melodul, Maica Domnului ca „Lumină lină“, Filocalia, isihie, euharistie, epifanie, metanoia, kairos, melcul lui Antim Ivireanul şi grupul „Rugului aprins“. Despre Pateric, Justinian Chira, Ioanichie Bălan, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală şi posteritatea lui Nicodim Aghioritul, sau despre tulburătoarea dezordine în care se lăsau hărtănite zecile de volume din Patrologia lui Migne în biblioteca sa de pe strada Belgrad nr. 5 bis.
Acolo unde cei cinci copii (ţin minte seriozitatea lui Ştefan şi sfiala Mariei, dar l-am prins pe „fratele Ioan“ inclusiv cu Ioachim, apoi cu Ruth Elena săltându-i pe genunchi în arome de tâmâie) se zbenguiau ascultând toată ziua cantatele lui Bach, iar doamna Ulvine unduia, în cadre vermeeriene cu icoane bizantine, printre biciclete, triciclete, munţi de hăinuţe şi ghetuţe, saci cu cartofi, lădiţe cu legume, coşuri cu mere şi funii de usturoi.
Pe atunci, nu puteai vorbi în voie nici despre cum se alăturau vitalismul său iniţial şi, apoi, lirismul mistic-ortodox, în suita poeziei noastre religioase de la Neagoe Basarab, Simeon Noul Teolog sau Cantemir la Arghezi, V. Voiculescu şi Daniel Turcea, nici despre nodurile polemice dintre Blaga şi Dumitru Stăniloae, Cazania lui Varlaam, Psaltirea lui Dosoftei şi dumnezeiasca frumuseţe ce se ascundea în formula „fiii lacrimilor tale“, cântecul Marcelei Saftiuc, acea rugăciune care-mi îngenunchează auzul şi astăzi („şi nu lăsa, măicuţă, să pierim pe cale…“). Şi nici despre multele-i eufemisme croite anume spre a-l încercui evlavios (şi eficient împotriva cenzurii) pe Hristos (Cuvântul, Fiul Omului, Persoana, Mirele, Dimensiunea, Chipul divin, logosul devenit istorie, logosul întrupat ş.a.).
Şi încă: despre legăturile tulburător încopciate de el – cu care, după firea şi starea fiecăruia, ne stupefia, electriza, hipnotiza, umilea, extazia – între odele lui Pindar, rostul lui Orfeu de botezător al firii, psalmii lui David, Rugăciunea lui Eminescu, autoportretele lui Rembrandt, geniul de „arhitect în văzduh“ al lui Bach, Noaptea întunecată a lui San Juan de la Cruz, mieii de pe tăpşanul de la Dragomirna, Mirele Terezei de Avilla, roşul florilor lui Luchian, stejarul din Mamreh, duhul pictural al lui Pârvu Muthu, amurgurile de la Topa Deşartă, lupta cu îngerul din vadul de la Peniel, rugul lui Moise şi Cântarea cântărilor.
Despre martiriul inimaginabil al lui Brâncoveanu, filozofia simplităţii din Drumul de ţară al lui Heidegger, Istros-ul lui Hölderlin (citit prin grila aceluiaşi Heidegger) şi Rilke (Scrisori către un tânăr poet), în paralel cu Memorialul lui Pascal, cele Cinci mari ode ale lui Claudel, peisajele păduratice ale lui Andreescu, pământiul crunt al răstigniri lor din Grünewald, Hyper-Eon-ul eminescian, fascinanta luxurianţă a simbologiei animaliere (ne topea literalmente vorbindu-ne despre ce în-seamnă calul, oaia, mielul, vulturul, taurul, şarpele, porumbelul, ariciul, albina, ţestoasa), resuscitarea patriotismului tip Charles Péguy, icoanele adunate de I.D. Ştefănescu şi erudiţia teologală a lui Hans Urs von Balthasar. Plus Dürer, presocraticii traduşi de Simina Noica, Vieţile lui Diogene Laertios, cu Empedocle şi Kleobulos, dar şi Tonitza, Luchian, V. Voiculescu, Giotto, Cimabue, lumea de la Jeu de paume, ca şi Epictet, Seneca, Marcus Aurelius, Pascal, Montaigne… Totul împănat cu Iov, Ecleziast, Port-Royal, Chestov, Rubliov, „Şarpele tomitan cu plete de miel“ şi manuscrisele de la Marea Moartă, cu orfism, sufism, mithraism, Tolstoi şi Dostoievski, Rembrandt şi Saskia…
Cum oare să fi pus în libertate pe pagină toate acestea pe vremea aceea, explicând cum se insinuează toate în textura poemului, uneori în firul unui singur vers? Anume vi le-am înşirat aşa ameţitor. Vă daţi seama?
Aveam 18-25 de ani şi toată această
năucitoare năvală de frumuseţi divine ne cotropea fiinţele în plin ceauşism grotesc, alienant prin deriziune şi hidos, copleşindu-ne cu har, erudiţie, enciclopedism sui generis, savantă încruntare şi infantilă frăgezime, totodată.
Deprindeam, fie năvalnic, fie încet, dar sigur, esenţele firii prin esenţa poeziei; tainele simţirii prin arcanele rostirii; istoria lirismului şi artelor prin istoria religiilor; filozofie şi mistică prin etnomitologiile lui Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, I.A. Candrea, Niculăiţă-Voronca ş.cl.; conotaţiile simbologiei cromatice, alchimice, animaliere, geografice, zodiacale sau numerice, laolaltă cu ethosul creştin, ritualurile orfico-pitagoreice, sentenţele presocraticilor, cantilenele medievale, erosul trubaduresc, stilul brâncovenesc, goticul manuelin, sanctuarul de la Căscioarele, isihia athonită, philia şi agapé.
În lumea filologică, Ioan Alexandru a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica pentru filozofie. Sigur, nu a lăsat urmaşi de talia lui Liiceanu, Pleşu, Stoichiţă, Andrei Cornea, V.D. Zamfirescu, dar a permeabilizat irepresibil întru religiozitate o generaţie altminteri livrată fatalmente eşecului profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării. A fost o punte regală între lirismul adolescentin şi filozofia poetică, între vitalismul egofil, retorica dumnezeirii şi lumea Ortodoxiei. Rohia lui şi a părintelui Nicolae (Steinhardt) a fost vecină de misie, destin, harismă şi anvergură cu Păltinişul lui Noica. Nu contează, ziceam, că numele alumnilor s-au încărcat de mult mai puţină sonoritate. Fapt este că, în alambicatul sistem de supape al ceauşismului, deschiderile operate de imnologia şi gazetăria lui, de traducerile şi cursurile sale universitare (unde Eminescu se înfrăţea cu Hölderlin via Heidegger, iar Biblia şi lecţiile de ebraică se împleteau cu patristica, istoria picturii şi Mircea Eliade) echivalau cu zeci de cenacluri, sedii redacţionale şi rafturi de bibliotecă.
A şi avut noroc din plin. ( „Ce-mi puteti face, daca va iubesc!?“ Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, de Dan C. Mihăilescu, Copyright Editura Humanitas)
Ioan Alexandru (în acte: Ion Şandor) s-a născut la 25 dec.
1941 în com. Topa Mică din jud. Cluj, într-o familie de ţărani: Ioan Şandor şi Valeria Şandor (în. de căsăt.: Cozar). A învăţat la Liceul "G. Bariţiu" din Cluj, între 1958-1962. Student, din 1962, al Facultăţii de Filologie a Univ. din Cluj, se transferă, în 1964, la Fac. de Limba şi Literatura Română a Univ. din Buc.
Este privit ca o mare speranţă a poeziei româneşti. Imediat după absolvire, în 1968, este numit asistent la această facultate şi pleacă în Germania la studii, ca bursier, pentru o perioadă de patru ani (1968-1972). Se pasionează de studiul lui Heidegger. Călătoreşte şi în alte ţări: Grecia, Turcia, Franţa, Israel etc. Îşi ia doctoratul în litere în 1973 cu o teză despre Patria lui Pindar şi Eminescu. Căsătorit cu Ulvine Alexandru, are cinci copii, pe care îi creşte cu sentimentul participării la o tradiţie românească a familiei numeroase.
După debutul cu versuri în revista Tribuna din Cluj, în 1960, este prezent mereu, cu versuri, dar şi cu eseuri, însemnări, interviuri, şi în alte periodice. Primele sale cărţi - Cum să vă spun, 1964, Viaţa deocamdată, 1965, Infernul discutabil, 1966 - îl propulsează în prim-planul vieţii literare. Seria de Imne, inaugurată de vol. Imnele bucuriei din 1973, ilustrează surprinzătoarea sa transformare dintr-un rebel într-un spirit evlavios, dar şi o diluare a inspiraţiei, până la confundarea poeziei, uneori, cu o frazeologie mistico-patriotardă. Admiratorii de altădată ai poetului sunt într-o oarecare măsură dezamăgiţi. În schimb, protocroniştii îl ridică în slăvi.
După 1989, Ioan Alexandru se înscrie în PNŢCD, devenind deputat de Hunedoara (în Parlamentul ales la 20 mai 1990) şi în continuare senator de Arad (în Parlamentul ales la 27 septembrie 1992).
În 1995 suferă un accident cerebral şi este transportat, pentru îngrijiri, în Germania, unde îşi petrece patru ani aproape complet paralizat. Îşi revine parţial în cele din urmă, primeşte vizitatori, acordă interviuri, transmite mesaje celor din ţară. Moare pe neaşteptate la 16 septembrie 2000.
Se încarcă comentariile...
