Bestsellerul „Fascinaţie“ de Ann Patchett, din 15 septembrie în librării

Bestsellerul „Fascinaţie“ de Ann Patchett, din 15 septembrie în librării

Scriitoarea americană Ann Patchett FOTO Melissa Ann Pinney

Romanul „Fascinaţie“, semnat de scriitoarea americană Ann Parchett, va apărea din 15 septembrie în colecţia „Raftul Denisei“ la Humanitas Fiction.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Prozatoarea în vârstă de 50 de ani, Ann Patchett, originară din Los Angeles şi-a început cariera literară încă din studenţie. În 1990, bursa oferită de Fine Arts Work Center din Provincetown, Massachusetts, îi permite să-şi finalizeze primul roman, „The Patron Saint of Liars“. Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, „Taft“, este distins în 1994 cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar al treilea roman, „The Magician's Assistant “(1997), se numără printre finaltii Orange Prize.  „Bel Canto, roman publicat în 2001, a fost recompensat cu PEN/Faulkner Award şi Orange Prize, figurând de asemenea pe lista finaliştilor National Book Critics Circle Award şi IMPAC Dublin Literary Award. În 2007, Ann Patchett publică romanul „Run“, iar în 2011 vede lumina tiparului „Fascinaţie (State of Wonder)“, care a devenit rapid bestseller internaţional.
 
Romanul spune povestea proaspetei absolvente de medicină, Marina Singh, care a renunţat la stresul meseriei de medic în favoarea unei vieţi liniştite de cercetător la o companie de produse farmaceutice. Când tânăra află ca Anders Eckman, colegul de care era mai apropiată, a murit în jungla amazoniană, unde plecase să afle date despre o cercetătoare care efecuta de ani buni un studiu pe pământurile unui trib, liniştea ei ia sfârşit. Pornind pe urmele lui Anders să descurce iţele afacerii, Marina o reîntâlneşte în junglă pe Annick Swenson, fostă profesoară din facultate. Aceasta a găsit, în mijlocul tribului lakashi remediul care ar putea revoluţiona nu doar medicina, ci şi întreaga societate occidentală. Obsedată de descoperirea ei (un leac care le face pe femeile tribului să rămână fertile până la sfârşitul zilelor), Annick Swenson, recurge şi ea la acest remediu, însă nu vrea să dezvăluie lumii taina medicamentului-minune, deoarece contactul cu civilizaţia i-ar nimici pe indieni. Cea mai importanta transformare nu este însă cea a unei femei mature care încearcă „să înşele” biologia, ci cea a Marinei, care, pusă în faţa unor decizii pe viaţă şi pe moarte, în izolarea absolută a junglei, îşi redescoperă vocaţia.
 
În continuare, vă oferim în avanpremieră un fragment din romanul „Fascinaţie“ de Ann Parchett.
 
În amurg insectele cu sau fără carapace au năvălit ca o tornadă, înţepături şi pişcături, ţiuitul, zumzetul şi bâzâitul, absolut toate şi-au deschis aripile din hârtie şi au zburat cu o viteză inimaginabilă în ochii, gurile şi nasurile singurelor trei fiinţe umane pe care izbutiseră să le găsească. Easter şi-a pus din nou tricoul, pe când doamna doctor Swenson şi Marina şi-au înfăşurat capetele, aidoma unor beduini în furtună. Când s-a întunecat de tot, doar insectele induse în eroare s-au mai năpustit asupra oamenilor din barcă, pe când celelalte au ales să-şi sfârşească vieţile izbindu-se în cele două lumini strălucitoare şi fierbinţi de pe părţile laterale ale bărcii. Noaptea răsuna de pocnetele necontenite ale corpurilor care se izbeau de sticlă.
- Domnul doctor Rapp obişnuia să spună cât de uşor îi e unui entomolog, a zis doamna doctor Swenson, întorcându-se cu spatele la măcel. E nevoie doar să aprindă o lumină şi toate speciile de insecte vin instantaneu la ea.
Marina simţea un disconfort şi mai mare în junglă, acum, că nu mai putea s-o vadă. Simţea cum vegetaţia se împinge în marginile apei, întinzându-se spre ei, cu toate rădăcinile şi lujerele.
- Şi insectele nu numai că vin la tine, ci mai au şi bunul simţi să se sinucidă.
- E mai rău decât grindina, a spus doamna doctor Swenson, scuipând un mic gândac cu aripi pe punte. Ne putem descurca şi fără lumini. Şi atunci a stins luminile.
În acea clipă, valul de insecte s-a înălţat în aer, iar Marina n-a mai zărit nimic, o beznă cum nu mai văzuse până atunci. De parcă însuşi Dumnezeu ar fi stins luminile, absolut pe toate, şi i-ar fi lăsat în întunericul devorator al abandonului Lui.
- N-ar trebui ca Easter să vadă pe unde merge ? a întrebat ea. Abia era în stare să-şi audă glasul din cauza motorului. Un băiat care izbutea să găsească o anumită creangă în mii de kilometri de perete vegetal fără îndoiaă că ştia drumul spre casă în întuneric. Ea şi-ar fi dorit ca luminile să fie aprinse.
- Deschideţi ochii, doamnă doctor Singh. Priviţi spre stele.
Marina şi-a întins mâinile în faţă şi le-a agitat în aer până când a găsit parâma de la marginea bărcii. S-a ţinut strâns de ea când s-a aplecat peste bord. În spatele beznei dense, a zărit stelele scăpărătoare, presărate pe întinderea cerului nocturn, şi a avut impresia că nu mai văzuse până atunci nici o stea. Nu cunoştea atâta matematică încât să le numere, şi, chiar dacă ar fi ştiut, stelele nu puteau fi separate unele de altele, întregul era mult mai măreţ decât suma părţilor lui. A zărit atlasul cu constelaţii, eroii din mitologie afişaţi pe câmpiile de cerneală. Acum putea zări bunătatea din orice, felul cum cerul era pictat cu lumină. Iar când, până la urmă, şi-a smuls privirea de pe teatrul de deasupra şi şi-a îndreptat-o iarăşi în faţă, a văzut încă o lumină care pâlpâia, aidoma unui miraj, la orizont. Era mică şi portocalie, iar, pe când se apropiau de ea, părea că lumina se întinde, formând o linie, iar, când a căpătat impresia că linia se stabilizase, s-a întrerupt. S-a împrăştiat şi s-a întins, fărâme din ea se aprindeau apoi se stingeau.
- Acolo e ceva, i-a spus ea doamnei doctor Swenson, iar peste o clipă a zis: Sunt focuri. Voise să spună Întoarce barca.
- Într-adevăr, a zis doamna doctor Swenson.
Erau vreo douăsprezece focuri, apoi s-au întreit, iar pe urmă Marina n-a mai putut să le numere. Ceea ce iniţial fusese doar o linie, s-a împrăştiat în straturi, iar acolo, în acele straturi, cercuri de lumină se ridicau şi coborau. Oare focurile erau în vârful copacilor ? Oare ardea ceva în apă ? Easter a aprins din nou luminile din barcă şi instantaneu focurile au început să salte. Urlete amestecate de voci umane au explodat în noapte, sunetele pătrunzătoare ale nenumăratelor limbi care se izbeau de nenumărate ceruri ale gurilor. Umpleau toată jungla şi se năpusteau asupra râului, aidoma unui val.
Pe malul râului erau oameni.
În curând avea să-i cunoască pe membrii tribului. Acesta fusese de la început scopul expediţiei sale, aşa că de ce oare nu se gândise Marina până acum la ei ? Ce o deranjase cel mai mult în junglă până acum fusese absenţa oamenilor. Până în acest moment, nu văzuse în junglă decât plante şi insecte, liane căţărătoare şi animale nevăzute, şi acesta i se păruse un lucru rău, dar acum Marina şi-a dat seama că oamenii erau de fapt cea mai proastă variantă. Se simţea de parcă ar fi fost singură pe o stradă întunecată dintr-un oraş şi brusc ar fi văzut după un colţ un grup de tineri care o priveau ameninţător din pragul unei uşi.
- Lakashi ? a întrebat Marina, sperând că măcar se confruntau cu un factor cunoscut.
- Da, a spus doamna doctor Swenson.
Marina a aşteptat preţ de o clipă, sperând că o să primească mai multe explicaţii, nu doar un singur cuvânt afirmativ. Se afla pe un râu fără nume, în pustietate, în toiul nopţii, simţindu-se la fel cum se simţise întotdeauna în prezenţa doamnei doctor Swenson, ca Oliver Twist ţinându-şi în mână castronul gol. Ar fi fost prea mult dacă ar fi rugat-o să-i spună dacă era mereu întâmpinată în felul acesta ? Doamna doctor Swenson poate ar fi catadicsit să-i povestească cum i-a cunoscut ea pe cei din tribul Lakashi, Din fericire atunci era zi sau Fără doar şi poate că am simţit recunoştinţă faţă de domnul doctor Rapp fiindcă a ştiut ce să facă, dar pentru asta, fireşte, că doamna doctor Swenson ar fi trebuit să fie complet altfel. Barca se târa spre flăcările care se unduiau şi se răsuceau, până când au ajuns suficient de aproape încât Marina să poată distinge forma capetelor din spatele fiecărui foc, toţi bărbaţii şi femeile fluturând spre ei câte o torţă, iar copiii, cu crengi subţiri care le ardeau în mână, sărind şi strigând. Putea zări urmele lăsate de scânteile care se desprindeau şi zburau în toate direcţiile, stingându-se înainte de a atinge pământul. Scânteile aveau dimensiunea stelelor. 
 
Sunetele căpătau din ce în ce mai multe nuanţe pe măsură ce se apropiau de ele: prea puternice ca să fie scoase de vreun stol de păsări, prea ritmate ca să fie de animal. Marina şi-a adus aminte de o înmormântare unde o luase tatăl ei în copilărie, mii de lumini în pahare de carton, care pluteau pe Gange, oamenii înghesuiţi pe maluri, intrând în apă, spintecând aerul nopţii plin de tămâie şi de fum. Putea simţi mirosul putred al apei de sub covorul de flori. Pe atunci spectacolul o înfricoşase atât de tare, încât îşi îngropase faţa în cămaşa tatălui ei şi rămăsese aşa toată seara, dar acum se bucura că văzuse măcar atât. Nu-i spunea nimic despre cei din faţa sa, dar îi aducea aminte de toate lucrurile pe care nu le era în stare să le înţeleagă.
- Ce credeţi că s-a întâmplat ? a întrebat Marina. Unii dintre oamenii de pe mal îşi stingeau acum focurile. Intrau în apă şi înotau spre barcă. Marina îşi putea închipui cum o să se urce oamenii în barcă, dar nu era în stare să-şi dea sema cum o să coboare ea.
- La ce vă referiţi ? a întrebat doamna doctor Singh ? La ce vă referiţi, doamnă doctor Singh, când spuneţi cancer cervical în stadiul al doilea ?
Marina, rămasă fără cuvinte, şi-a deschis larg braţele, arătând spre malul din faţa lor.
Doamna doctor Swenson a privit în jos, spre bărbaţii care înotau spre ei. Îşi ţineau gâturile lungi întinse, aidoma unor broaşte ţestoase, pentru a nu le intra apă în gurile deschise, pe când strigau şi ţipau. Apoi şi-a răsucit privirea spre oaspetele ei, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că era din nou deranjată de iepuri timizi şi de întrebările lor tâmpite.
- Ne-am întors, a spus ea.
Marina s-a răsucit cu spatele la mulţimea care-i întâmpina cu atâta exuberanţă, focurile, ţopăielile şi stropii de apă, sunetul interminabil la-la-la-la-la, răsucindu-şi privirea spre doamna doctor Swenson, care încuviinţa din cap spre grămada de oameni, cu un soi de acceptare obosită.
- Aţi fost plecaţi doar o noapte.
- Nu mă cred niciodată. Nu contează de câte ori le spun. Noţiunea lor a timpului nu… Dar nu şi-a terminat propoziţia. Barca s-a înclinat brusc spre dreapta, când bărbaţii au început să se agaţe de o parte a ambarcaţiunii şi să se urce în ea. Lada cu suc de portocale a alunecat pe neaşteptate, lovind-o pe Marina în glezne şi fiind cât p-aci s-o arunce într-unul dintre oamenii care ieşeau din apă. S-a prins de un stâlp şi şi-a recăpătat echilibrul. Acesta era motivul pentru care, la începutul verii, tatăl Marinei mereu insista să închirieze o barcă cu fundul plat: nu numai că era mai uşor de navigat şi aproape imposibil să se scufunde, dar dacă vreunul dintre ei ar fi căzut în apă, ar fi fost mult mai uşor să se urce iarăşi în ea. Însă nimeni n-a căzut niciodată din barcă. Teoria nu fusese testată. Şiroind, bărbaţii s-au suit pe punte şi au rămas în picioare. Erau mult mai scunzi decât Marina, însă mai înalţi decât doamna doctor Swenson, purtau pantaloni scurţi din nylon, de atletism, şi tricouri ude leoarcă, care făceau reclamă produselor americane – Nike şi Mr. Bubble. Unul dintre ei avea pe cap o şapcă Peterbilt*(companie americană care produce camioane). L-au lovit cu palmele pe Easter, pe braţe, pe umeri şi pe spate, de parcă ar fi fost un foc pe care trebuia să-l stingă. Easter, vizibil încântat, i-a lovit şi el cu palma. În barcă au fost mai întâi şapte bărbaţi, apoi nouă, toţi ţipau asurzitor şi plini de entuziasm. Apa neagră fremăta, doldora de înotători, iar din când în când Easter înclina felinarul pentru a lumina râul, făcând bărbaţii să pară o masă compactă, aidoma unui banc de peşti argintii. Ei priveau în sus şi îşi fluturau mâinile. Nimeni nu l-ar fi putut condamna pe Easter că naviga deasupra lor, căci erau ca un furnicar, dar când barca, care înainta foarte încet, se lovea de vreun umăr sau de vreun cap, bărbatul pur şi simplu se scufunda şi mai târziu ieşea la suprafaţa apei, asta dacă era acelaşi care se scufundase. Oare în istoria lor câte bărci fuseseră întâmpinate de băştinaşi cu un asemenea entuziasm ? Pe punte, un bărbat se uita acum la Marina, pe urmă a atins-o pe obraz cu mâna udă, fără a o privi în ochi. Doi bărbaţi din spatele ei o mângâiau pe păr. Al patrulea bărbat îşi plimba degetele pe braţul ei cu o duioşie aproape insuportabilă. Era de parcă ar fi fost întâmpinată de o şcoală pentru orbi. Când al cincilea bărbat şi-a întins mâna şi i-a pus-o pe un sân, doamna doctor Swenson a bătut din palme zgomotos.
- Ajunge, a spus ea, iar bărbaţii care o atingeau pe Marina au făcut un salt îndărăt, aterizând pe degetele de la picioarele celor care stăteau în spatele lor şi care aşteptau să le vină rândul, iar atunci au amuţit şi au privit-o întrebător pe doamna doctor Swenson. În acel moment, Marina a aflat două lucruri clare: lakashi nu ştiau engleză, nu cunoşteau cuvântul ajunge şi, în pofida acestui obstacol, făceau tot ce le spunea doamna doctor Swenson. Agresivitatea din vocea doamnei doctor Swenson i-a ridicat pulsul Marinei mai mult decât o făcuseră bărbaţii cu degetele lor ude. În fond ei păruseră mai degrabă curioşi, nu ameninţători. În această ierarhie, doamna doctor Swenson era incontestabil persoana cea mai importantă, iar Marina s-a simţit mai aproape de băştinaşi decât de căpetenia lor. Haide, a zis doamna doctor Swenson şi a arătat spre marginea bărcii, peste care bărbaţii, unul câte unul, au început să păşească, deseori aterizând pe vreun om ghinionist din apă. Sunt nişte persoane extrem de tactile, a spus doamna doctor Swenson când ultimul dintre ei a dispărut cu un clipocit. Nu au alte intenţii. Dacă nu pot atinge ceva, atunci nu există.
- Pe dumneavoastră nu vă ating, a zis Marina, ştergându-se cu mâneca pe faţă.
Doamna doctor Swenson a încuviinţat din cap.
- Acum deja ştiu că exist. Am reuşit să mă descurc în privinţa asta.
Malul se prelungea cu un ponton îngust, un singur deget îmbietor, iar Easter a dus barca până când aproape că s-a lipit într-o parte de el, iar atunci bărbaţii şi-au dat torţele femeilor şi au urcat în barcă disciplinaţi, luând lăzile şi bagajele şi plecând cu ele în noapte. Cei mai mulţi dintre ei au bătut-o uşurel pe umăr pe Marina ori s-au oprit s-o atingă pe cap, dar aveau o treabă de făcut şi nimeni n-a zăbovit prea mult. 
 
Acum femeile erau cele care ţipau, iar, pe când Marina cobora din barcă, împreună cu Easter şi cu doamna doctor Swenson, ele şi-au ridicat torţele deasupra capului pentru a lumina mai mult în jurul lor. Purtau rochii largi, cusute de ele, în culori stinse, şi aveau părul lung împletit în cozi date pe spate. Aveau copii prinşi de piept cu eşarfe, copii care se ţineau de gleznele lor, copii care stăteau în echilibru pe şoldurile lor, cu ochii rotunzi şi închişi la culoare reflectând focurile din preajma lor. Doamna doctor Swenson şi-a târât picioarele pe o potecă de pământ, care ducea în junglă, înclinând uneori din cap spre femeile care îşi cântau în triluri vocalele pline de extaz. Copiii de pe jos şi-au întins mâinile şi au atins pantalonii Marinei, femeile îşi plimbau degetele în jurul urechilor ei şi o băteau uşurel în capul pieptului. Uneori, câte un copil de obicei foarte mic, întindea o mână spre doamna doctor Swenson, iar mama lui i-o trăgea înapoi.
- Nu ştiau că veniţi în seara asta, a spus Marina, iuţind pasul ca să ajungă mai aproape de doamna doctor Swenson. Ba chiar a îndrăznit să pună o mână pe braţul ei. Uneori staţi mai mult timp în Manaus, două sau trei nopţi.
- Uneori stau o săptămână, a zis doamna doctor Swenson, cu privirea îndreptată în faţa ei. Nu mă încântă ideea, dar uneori se mai întâmplă.
O femeie însărcinată din faţa lor şi-a întins o mână şi a dat la o parte de pe potecă o creangă joasă dintr-un copac.
- Dar dacă n-au noţiunea timpului, iar dumneavoastră nu aveţi cum să luaţi legătura cu ei, cum află când vă întoarceţi ?
- Nu află.
- Şi atunci cum ştiu când să vă întâmpine cu atâta vâlvă, ca în seara asta ?
Doamna doctor Swenson s-a oprit şi s-a răsucit spre Marina. Bezna îngrozitoare era spintecată de atâtea focuri distincte, încât umbrele, aidoma vocilor, veneau spre ele din toate direcţiile. Din când în când, o bucată de lemn în flăcări cădea pe câte un morman de frunze. Era greu să-ţi închipui cum de întreaga pădure nu se transformase deja în cenuşă fumegândă.
- Presupun că fac asta în toate nopţile când lipsesc de aici. Nu ştiu sigur. Mâine dimineaţă îl puteţi întreba de domnul doctor Nkomo. Eu o să vă spun noapte bună, doamnă doctor Singh. Easter o să vă arate unde o să staţi. Eu sunt obosită. Pe când rostea aceste cuvinte, doamna doctor Swenson a început să se bălăngăne puţin pe picioare, iar Marina a strâns-o mai zdravăn de mână. Doamna doctor Swenson şi-a închis ochii. Sunt în regulă, a zis ea, apoi s-a uitat la Marina. Părea să repire greoi. Uneori e mai dificil decât mi-am imaginat.
Doamna doctor Swenson şi-a întins o mână, iar o femeie care stătea lângă potecă, o femeie cu un copil adormit legat la pieptul ei şi cu alţi doi copii, poate gemeni, ţinându-se de câte o gambă de-a ei, a luat-o de mână şi a dus-o în beznă. Pe când doamna doctor Swenson se îndepărta, toate luminile şi sunetele au urmat-o, mulţimea formându-se în jurul focului pe care-l ţinea în mână. Marina ar fi trebuit de fapt să ceară o torţă, căci în curând a rămas singură în întuneric.
 
Atunci ar fi trebuit să-şi facă griji în privinţa doamnei doctor Swenson, căci Amazonul părea s-o distrugă, dar în schimb s-a gândit la vipere. S-a întrebat dacă dormeau pe jos sau în copaci şi, în cazul în care dormeau în copac, oare nu se descolăceau în timpul nopţii ? Cea mai bună mişcare a ei ar fi fost să se ducă după mulţime, să rămână lângă lumini, dar, după ce a făcut câţiva paşi, n-a mai ştiut unde să pună piciorul. În jurul ei se auzeau atât de multe trosnituri şi pocnete. Crenguţe o împungeau în haine şi era convinsă că vreo lighioană i se mişca pe gât. Tocmai era pe punctul să strige, când a văzut o lumină venind dinspre ponton, o lumină care părea să fie o rază lungă şi stabilă. O lanternă ! I s-a părut că nu mai văzuse niciodată în viaţa ei un obiect atât de modern. Fără îndoială că era Easter care venea după ea. Easter nu folosea lanterna aşa cum ar fi făcut-o oricare alt băiat. O ţinea îndreptată spre potecă. Nu i-a vârât-o în ochi Marinei şi nici n-a luminat vârfurile copacilor. Când a ajuns la ea, a luat-o de mână şi amândoi s-au afundat în junglă. Era un soi de potecă îngustă, deşi la fel de bine ar fi putut să fie doar o spărtură întâmplătoare în vegetaţie. Marina a rămas la un pas în urma lui Easter, punându-şi piciorul în locurile unde călcase el, pe când Easter curăţa tot ce le stătea în cale, liane joase şi pânze de păianjen atât de mari şi de solide, încât ar fi putut prinde în ele şi un porc mai mic. Atenţia Marinei era atât de absorbită de propriile-i picioare, încât n-a văzut pe unde au mers până când nu s-au oprit. Locul unde o dusese Easter era o baracă din metal pe piloni. S-a aplecat, a ridicat un bolovan, a luat de acolo o cheie şi a descuiat uşa. Marina nu se aşteptase să vadă o uşă în junglă şi nicidecum un zăvor. Înăuntru, Easter a îndreptat lanterna spre o masă şi câteva scaune, stive de lădiţe, dintre care a recunoscut câteva: sucul, carnea tocată. Se găseau în depozit. Easter, care şi acum o ţinea de mână, o dus-o în partea din spate a camerei, unde au intrat pe altă uşă, apoi au ieşit pe o verandă spaţioasă sau poate într-o altă cameră. Era greu de spus. Nu era nici o adiere, doar freamătul aerului din jurul sutelor de mii de aripi ale insectelor zburătoare. Easter a îndreptat lanterna spre o coloană lungă de plasă de ţânţari, agăţată de tavan, care înconjura un pat mic. A arătat spre ea, apoi spre pătuţ. Totul ar fi fost altfel sub lumina zilei. Nimic nu i s-ar fi părut atât de descurajator dacă ar fi putut să vadă bine ce era în jurul ei.
 
Aşezându-se pe marginea patului, Marina şi-a dat seama că, făcându-şi griji din pricina focurilor, şerpilor şi mâinilor îndrăzneţe ale băştinaşilor, plecase din barcă, lăsându-şi acolo bagajul, şi, deşi i-ar fi plăcut să-şi schimbe hainele şi să se spele pe dinţi, nu ştia unde ar fi putut să găsească un lighean cu apă. Nu-şi putea închipui deloc cum să mimeze pentru Easter că-şi dorea să fie condusă înapoi la barcă şi nici n-avea chef să se ducă singură până acolo, aşa că s-a decis să o lase baltă. I-ar fi plăcut să aibă telefonul la ea. Ar fi trebuit să-l sune pe domnul Fox înainte de a pleca din Manaus. Era sigură că el îi lăsase deja mai mult de zece mesaje şi că, a doua zi dimineaţă, când avea să le asculte, o să-i audă panica crescândă din voce. Ea nu simţise decât iritare, îl pedepsise să stea o zi fără să ştie pe unde e ea, iar acum, fiindcă era prea întuneric să-şi găsească telefonul, nu mai avea cum să-l liniştească. Sau poate credea că Marina deja plecase spre Miami, că se întorcea cu primul avion, aşa cum îi spusese că avea de gând, deşi probabil că de fapt n-o crezuse.
 
Şi-a dat jos încălţările şi a arătat spre Easter. Tu dormi ? El a îndreptat lanterna spre un perete aflat la doi metri de patul ei şi i-a arătat un hamac, o manta goală care-l aştepta pe băiat. Apoi, după ce i-a dat ei lanterna, şi-a scos tricoul şi s-a urcat în hamac, pe când ea a rămas pe loc, luminând cu lanterna în direcţia lui, stupefiată de coconul suspendat pe care-l formase. Avusese noroc că fusese trimisă în camera lui Easter. Voia să creadă că doamna doctor Swenson fusese extraordinar de amabilă cu ea, când de fapt probabil că era singurul loc disponibil sub un acoperiş. Dar nu conta, căci acum îşi dăduse seama că n-ar fi putut să doarmă acolo fără el. În patul ei, sub plasă, Marina putea să-şi imagineze cu uşurinţă multe situaţii în care ar fi dus-o mult mai rău decât acum. S-a întins şi a stins lanterna, ascultând răsuflarea sacadată a junglei. Aici era mai bine decât în hotelul Indira. Pătuţul era la fel de confortabil ca patul de acolo. Fără îndoială că lakashi erau pregătiţi să primească oaspeţi, chiar dacă doamna doctor Swenson insista să susţină că îi detestă. Oamenii mai veniseră să stea aici până acum şi probabil se culcaseră cu toţii sub această plasă de ţânţari, mulţumind lui Dumnezeu că hamacul lui Easter era la doi metri distanţă. Marina şi-a deschis ochii. Sub lumina slabă a lunii, ea s-a uitat la norul alb al plasei ei. Probabil că şi Anders dormise aici. Easter era lângă el când a murit, aşa spusese doamna doctor Swenson. S-a ridicat în capul oaselor. Anders. S-au năpustit asupra ei, bezna, veranda, pătuţul. Ameţit de febră, el privea prin plasa asta. Marina s-a ridicat şi şi-a pus pantofii în picioare. Sigur era un pix pe undeva. A luat lanterna, a aruncat o privire spre mica siluetă a lui Easter, care stătea întins pe spate în pânza hamacului. N-avea nimic la ea, nici o poşetă, nici un rucsac. S-a dus în depozit. Acum, că ţinea lanterna în mână, putea să vadă că nu era decât o cămară spaţioasă – lăzi peste lăzi, coşuri din plastic, tuburi de plastic, lăzi cu mâncare, sticle cu apă, lădiţe cu eprubete şi lamele. A găsit o mătură, un morman de haine, un ghem uriaş de sfoară. Nu exista nici un sertar şi nici un raft. Nu exista nici o suprafaţă pe care ai putea pune un pix, nimic nu avea nici o logică. Apoi şi-a amintit că pixurile lui Anders îi rămăseseră lui Easter după moartea lui. Era moştenirea băiatului, un pumn de Bic-uri. S-a întors pe verandă, a luminat câteva găleţi, a măturat cu raza lanternei muchia dintre ziduri şi podea, iar acolo, chiar în spatele hamacului, a văzut o cutie de metal, mai mare decât cele care se folosesc pentru păstrarea documentelor şi mai mică decât cele pentru scule sau unelte. S-a aşezat în genunchi, şi-a întins o mână până în spatele băiatului şi a tras cutia metalică pe şipcile grosolane de cherestea ale duşumelei. Nu avea încuietoare, doar o balama care se îndoia peste muchia cutiei pentru a o ţine închisă. Deasupra era o tăviţă de metal, plină de pene, iar ea le-a ridicat câte două, câte trei sau patru, erau mai mult de douăzeci şi patru de pene de culori pe care Marina nici nu-şi închipuise că le-ar putea avea, de culoarea levănţicii şi galben fosforescent, toate prefect curate, cu fulgii lipiţi între ei. Lângă tăviţă era o piatră de dimensiunea şi forma unui ochi uman. Mai era şi o fosilă intactă a unui peşte preistoric, prins într-un şist argilos şi înfăşurat cu o panglică roşie de mătase. Sub tăviţă era un plic albastru al unei aerograme, cu cuvântul EASTER scris pe el, iar înăuntru scria: Vă rog faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a-l ajuta pe acest băiat să ajungă în Statele Unite şi veţi primi o recompensă. Duceţi-l la Karen Eckman. Urma adresa lui, numărul lui de telefon. Toate cheltuielile vă vor fi rambursate. RECOMPENSĂ. Mulţumesc, Anders Eckman. Sub asta, acelaşi mesaj era scris în spaniola cultivată a lui Anders. El nu ştiuse portugheză, aşa că încercase să se facă înţeles în spaniolă. Marina şi-a lăsat greutatea corpului pe călcâie. Mai era un carneţel legat cu o spirală, care conţinea alfabetul, câte o literă pe fiecare pagină, doar majuscule, iar la sfârşit cuvântul Easter şi apoi Anders, pe urmă cuvântul Minnesota. Permisul de conducere al lui Anders era la fundul cutiei, lângă paşaport. Poate că Easter îşi dorise să aibă o fotografie cu el sau poate Anders îşi dorise să i-o dăruiască. Erau trei bancnote de douăzeci de dolari. Mai erau cinci elastice, vreo şase pixuri, un pumn de monede americane şi braziliene. Marina ameţise. Voise să-l trezească pe băiat, să scrie cuvântul Anders, unul dintre cele trei cuvinte pe care le ştia. Apoi să arate spre cuvânt şi pe urmă spre pat Anders a dormit aici ? dar acum nu mai era nevoie să-i pună întrebarea. A pus totul la loc. A aranjat penele, a închis capacul şi a împins cutia până lângă perete. A stins lanterna şi, sub lumina razelor lunii, s-a dus înapoi la patul lui Anders şi s-a strecurat în el. El îi arătase paşaportul în ziua când îl primise prin poştă. Coperta de carton încă era rigidă. Fotografia nu semăna deloc cu el. Chiar şi culorile erau şterse. Poza de pe permisul de conducere era mai bună.
- N-ai avut paşaport ? l-a întrebat ea.
- Ba da, a spus el, aşezându-se pe biroul ei şi uitându-i-se peste umăr ca să-l mai vadă încă o dată. În al doilea an de facultate.
Atunci Marina a ridicat privirea spre el.
- Unde te-ai dus ? Marina regreta că nu petrecuse un an în străinătate. Nu putea să suporte gândul de a fi departe de casă.
- La Barcelona, a zis el, sâsâind fără nici o jenă. Părinţii mei au vrut să mă duc în Norvegia. Dar cine pleacă din Minnesota un semestru în străinătate şi se duce în Norvegia ? Cât am stat acolo, am crezut că niciodată n-o să mă mai întorc acasă. Obişnuiam să concep o scrisoare în gând pentru părinţii mei, în care să le spun că eu eram făcut pentru soare, sangria şi sieste. Eram cel mai fericit american din Spania.
- Şi atunci ce cauţi aici ?
Anders a ridicat din umeri.
- Mi s-a terminat bursa. Într-un fel sau altul m-am trezit că mă întorc acasă. Am făcut facultatea de medicină. Nu m-am întors niciodată acolo. A luat de la ea paşaportul şi s-a uitat din nou la el. Nu crezi că fotografia e bună ? Par atât de serios. Aş putea să fiu spion.
Marina n-a visat nimic în acea noapte. Tributul inconştientului ei pentru că lua Lariam fusese plătit în acea după-amiază, în barcă, dar, la un moment dat, când dormea fără să viseze nimic, a fost trezită din somn de un ţipăt sugrumat, strigătul ascuţit şi neputincios al unui animal prins într-o capcană. Marina s-a ridicat în capul oaselor.
- Easter ? a făcut ea. A aprins lanterna şi a văzut o asemenea agitaţie în hamacul lui, şi imediat s-a gândit la un şarpe. A sărit în picioare, cu intenţia de a înşfăca marginile pânzei şi de a răsuci hamacul, pentru a-l salva pe băiat de pericolul care-l devora, dar, până când a izbutit să iasă de sub plasa ei de ţânţari, a înţeles ce se întâmplase şi mai zăbovit o clipă pentru a-i auzi sunetul vocii, apoi s-a întins înspre el şi şi-a pus mâinile pe umerii lui. Ştia cum să trezească pe cineva dintr-un vis, aşa cum nimeni n-o făcuse vreodată, dar cum şi-ar fi dorit s-o facă cu ea. L-a zgâlţâit uşurel, lăsându-l să zvâcnească sub mâinile ei. Era leoarcă de transpiraţie, tremura, avea ochii daţi peste cap. A scos o sumedenie de sunete potrivite, pe care el nu putea să le audă. A şoptit, Ok, acum e bine. Nu s-a putut abţine. L-a luat în braţe şi l-a lăsat să plângă lipit de gâtul ei, în timp ce-i făcea promisiuni, cu mâna mişcându-i-se în cecuri în spaţiul îngust dintre omoplaţii lui, iar când el a început să respire iarăşi uşor şi să adoarmă, ea i-a netezit părul cu degetele şi s-a întors în patul ei, iar el a venit după ea şi s-a urcat sub plasă. Marina nu mai dormise cu un copil până atunci, doar în copilărie o făcuse la petrecerile în pijama cu alte fete, dar nu era nici o filosofie. I-a făcut loc sub braţ, l-a tras la pieptul ei şi, până să se mai gândească la ceva, amândoi au adormit în siguranţă, sub tunelul alb al plasei.
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările