Bărbatul, câinii, cancerul
0
Un bărbat află că are cancer. Bărbatul este scriitor şi decide să scrie o carte în care să noteze tot ce i se întâmplă, tot ce îi trece prin minte, aproape terapeutic. Tu eşti cititorul. Tu eşti cel care află ultimul deznodământul. La început nu ţi se promite nimic, doar că la final ai putea afla dacă, după operaţie şi chimioterapie, cancerul a dispărut ori ba.
„Nu încă un roman despre cancer“, exclamă cititorul îndărătnic şi ipohondru după ce deschide cartea „Cel care cheamă câinii“, de Lucian Dan Teodorovici. De fapt cititorul se teme că fără să vrea va descoperi în el aceleaşi simptome, că le va descoperi în cei dragi lui, că-şi va reaminti durerile altora, pe care i-a cunoscut şi care au fost răpuşi. Cititorul este laş. Închide cartea şi promite că se mai gândeşte. Va reveni la ea peste o săptămână, cu forţe noi, decis să o închidă oricând, hotărât să-i dea o şansă, ca atunci când se uită la un film horror cu o mână la ochi şi cu cealaltă pe telecomandă, pregătit să schimbe canalul dacă apare monstrul în cadru.
Dar cititorul este şi curios. Începe. Se pregăteşte pentru scene deznădăjduitoare, pline de neputinţă, dar acestea întârzie să apară. În schimb, autorul îşi spune povestea cu un soi de indignare combinată cu un anume simţ al umorului, fără bravadă, cu mult calm, cu o căldură „negândită“, neconstruită, ci ieşită pur şi simplu dintr-un soi de acceptare a realităţii. Ba uneori chiar şi cu optimism.
Fără să încerce să-şi expună propriile dureri şi traume, descrise doar în treacăt, puse mai mereu în paranteze, scriitorul notează în timp real cele mai interesante întâlniri, personajele şi semnele pe care viaţa i le aduce înainte. Şi toate acestea, puse cap la cap, construiesc un parcurs atât de adânc şi de natural în acceptarea unei boli. În loc să-şi etaleze căderile, autorul preferă să zugrăvească un portret inclusiv lumii medicale româneşti, felului diferit în care este tratat, spre exemplu, în Iaşi şi în Cluj-Napoca. În loc să tragă cu el cititorul în hăurile disperării, autorul îşi găseşte momente să-i zugrăvească pe cei care i-au fost alături, să facă glume pe seama propriei stări (cum ar fi că poate acum va reuşi să slăbească), să-şi analizeze prezentul cu cât de multă obiectivitate poate avea cineva în asemenea momente, ba chiar să continue să facă asocieri între vis şi realitate, între metaforă şi viaţă, să tragă linii, să unească puncte, să construiască sensuri. Continuă să spună poveşti.
Printre ele, istoria bărbatului care strigă câinii, care pur şi simplu trebuie citită, pentru că cititorul chiar nu şi-ar ierta-o dacă ar devoala-o unor viitor cititori. Cartea are şi alte personaje extrase parcă din vis, dar care însă îi datorează prezenţa lor în carte realităţii.
Cum ar fi de exemplu un bărbat care tocmai a fost operat de cancer şi nu va mai putea vorbi niciodată, dar are mereu cu el un caiet în care a notat toate formulările posibile. Tot ce trebuie să facă este să deschidă o anumită pagină şi să indice spre o anumită propoziţie pentru a conversa: ce bine că s-a oprit ploaia. Sau o bătrână martoră a lui Iehova care împarte vinovăţii în saloane, apoi îşi sună rudele şi, vorbind ore în şir la telefon de faţă cu alţi pacienţi, exagerează starea soţul ei, un bătrân care se ascunde sub pătură de ruşine. Ar mai fi şi femeia care poartă o discuţie cu un bărbat bolnav de cancer, într-o curte interioară, în ger, şi îl lasă să povestească absolut tot ce are el de spus, chiar dacă afară e atât de frig încât, la finalul conversaţiei, ea are buzele albastre.
Cartea nu este însă una senină, chiar dacă de multe ori tonul e uluitor de reconfortant. Este puternică, zdrobitoare uneori, nu trage concluzii, nu dă soluţii, ci doar lucrează în punctele cheie, cu puteri ascunse. Puterile fiecăruia dintre noi, desigur. Actualul cititor îi avertizează pe cei care se vor încumeta în parcurgerea ei că e nevoie de mult efort. Pentru că peste toţi şi peste toate planează simplu şi concret aripa morţii. Sunt de exemplu clipe de întoarcere în real când se iveşte de nicăieri un zid de amărăciune: „A mai existat un moment pe care ţin să-l amintesc aici. Unul în care m-am trezit, pentru prima oară în mai bine de-un an şi jumătate, gândind aşa: «Ce bine că a murit bunica»“.
Sunt însă şi semne pe care cu toţii le căutăm, fie noi cititori sau autori, semne care ne spun uneori ce avem de făcut, cum să trecem omeneşte prin cele mai tensionate încercări. Cum ar fi, în cazul acesta, chiar şi o banală pancartă abandonată, pe care scrie „Writing is the only way of life“ („Scrisul este singurul mod de a trăi“) şi care poate zgudui din temelii o lume.
FOTO: Lucian Dan Teodorovici
Se încarcă comentariile...
