România anilor 80, „un exil intern undeva în stepa răsăriteană“. Avanpremieră din volumul „În umbra Europei“, de Robert D. Kaplan

România anilor 80, „un exil intern undeva în stepa răsăriteană“. Avanpremieră din volumul „În umbra Europei“, de Robert D. Kaplan

Oamenii stăteau la cozi, în frig, în anii 80, pentru a cumpăra ouă şi carne

Autorul Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani, descrie tabloul cenuşiu al Bucureştiului din 1981, în volumul „În umbra Europei.Două Războaie Reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cartea lui Robert D. Kaplan, „În umbra Europei. Două Războaie Reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea“, va fi lansată sâmbătă, 26 martie, ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Autorul, unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani, descrie în noul volum impresiile dramatice pe care i le-a lăsat România ceauşistă la vizita sa din 1981.

„ Era începutul unuia dintre cele mai sinistre decenii din istoria românilor, chiar dacă represiunea politică fusese mai sufocantă în anii ’50, când comuniştii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au îngenuncheat complet o populaţie care se opunea ideologiei oficiale. Un distins istoric britanic avea să scrie mai târziu că în anii ’80 românii fuseseră reduşi „la o stare animalică, preocupaţi fiind doar de problemele supravieţuirii de la o zi la alta“, scrie, impresionat, Kaplan.
„Oraşul fusese redus la un vast ecou. Pe străzi erau puţine maşini, iar oamenii erau acoperiţi de aceleaşi paltoane amorfe şi căciuli de blană ce evocau un exil intern undeva în stepa răsăriteană. Trecătorii aveau în mâini sacoşe ieftine de rafie şi aşteptau să cumpere pâine“, punctează autorul vizibil marcat de peisajul sinistru ce i s-a arătat în România acelei perioade.

Autorul Robert D. Kaplan (64 de ani), specialist şi în istoria Războiului Rece, a fost inclus de revista Foreign Policy de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington.
La evenimentul de lansare a cărţii, de pe 26 martie, vor participa jurnaliştii Sabina Fati, Cristian Leonte, Ovidiu Nahoi, politologul Ioan Stanomir şi Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas. Traducereadin engleză a volumului este semnată de Constantin Ardeleanu şi Oana Celia Gheorghiu.

Conferinţă la Ateneu

Autorul  Robert D. Kaplan (foto Sally Montana) va veni la Bucureşti în luna mai, iar luni, 23 mai, ora 18.30, va suţine o conferinţă la Ateneul Român alături de Vladimir Tismăneanu. Marţi, 24 mai, ora 19.00, Editura Humanitas va organiza la Librăria Humanitas de la Cişmigiu întâlnire cu publicul şi sesiune de autografe. Volumul „În umbra Europei. Două Războaie Reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea“, de Robert D. Kaplan, este tradus din engleză de Constantin Ardeleanu şi Oana Celia Gheorghiu.
În calitate de corespondent de presă Kaplan a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit vreme îndelungată în Israel, Portugalia şi Grecia. Ca urmare a numeroaselor sale vizite în estul şi sud-estul Europei, a devenit un fin cunoscător al Balcanilor, fiind unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune.
 

Robert D. Kaplan  este unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani şi specialist în istoria Războiului Rece. Revista „Foreign Policy“ l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar „The New York Times“ l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington.    
 
În ultimii 30 de ani a scris articole pentru publicaţii precum „The Atlantic“, „The New York Times“  şi „The Washington Post“, iar în calitate de corespondent de presă a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit o vreme în Israel, Portugalia şi Grecia. După vizitele în estul şi sud-estul Europei, a devenit un cunoscător al Balcanilor şi a fost unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune.
 Printre volumele sale de analiză geopolitică şi de călătorii se numără: „Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus“/ „La Răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz“ (2002), „Balkan Ghosts: A Journey Through History“/ „Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie“ (2007) şi „The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate/ „Răzbunarea geografiei. Ce ne spun hărţile despre viitoarele conflicte şi lupta împotriva destinului“ (2013). 
  
 
FRAGMENTE
Bucureşti, 1981
(…)
Când am coborât din avion pe aeroportul Otopeni, am schimbat o lume puternic şi intens colorată de soarele orbitor al Orientului Mijlociu cu înfriguraţii Balcani, care mi se înfăţişau ca o gravură sepia, în tonuri de noiembrie. În numai câteva ore, Israelul era deja parte a unei existenţe de mult apuse.
Aeroportul Otopeni era o clădire de marmură şi sticlă murdară, cu poliţişti de frontieră în gherete sărăcăcioase. O stea roşie şi fotografia dictatorului atârnau pe pereţii altfel goi. Am aşteptat jumătate de oră în frig ca să ocup un loc pe un scaun de placaj într-un autobuz ce mergea în oraş. Crengi dezgolite – de fag, plop şi tei – trosneau în vântul de stepă, lovind ferestrele autobuzului şi anunţând iarna în lumina mată a după-amiezii, sub o boltă apăsătoare de
nori. Foioasele – puţin întâlnite în regiunea Mediteranei orientale pe care tocmai o părăsisem, dar omniprezente aici – îmi întăreau sentimentul distanţei străbătute. La fel şi acoperişurile ascuţite ale caselor de pe un mare bulevard, cu in fluenţa lor nordică barocă, aflate în aşteptarea
zăpezii.
De şase ani nu mai călătorisem în afara Africii de Nord şi a Mediteranei Orientale. Fusesem plecat din Israel doar pentru câteva sejururi mai lungi în Grecia. Revenirea în ceea ce – prin comparaţie – era nordul a avut un efect brusc şi dramatic. (…)
Nu ne maturizăm continuu, ci în salturi, în momente critice, când înţelegem dintr- odată ce ignoranţi şi imaturi suntem. La Bucureşti, pe drumul de la aeroport, privind feţele
trase şi palide ale şoferului şi ale altor români din autobuz, înfofoliţi în paltoane şi căciuli de iarnă şi copleşiţi de griji, am conştientizat instinctiv întreaga istorie ce trecuse pe lângă mine în ultima jumătate de deceniu. Se simţea aici un  tip de suferinţă complet străină Levantului.
Uriaşa Casă a Scânteii, acest mastodont stalinist – numită după cotidianul Partidului Comunist, Scânteia – prezida intrarea în oraş. Arhitectura stalinistă specifică anilor ’50,
cu statuia lui Lenin tronând pe un soclu înalt, parcă zdrobea orice impuls spiritual de jur împrejur. A doua zi l-am vizitat aici pe un anume domn Tuiu într-un birou gol din
dreapta intrării: acest funcţionar al agenţiei de presă comuniste AGERPRES m-a sfătuit „să fiu atent la cei cu care vorbesc, cu excepţia“ celor avizaţi de el.
(…)
După Piaţa Romană, pe Bulevardul Gheorghe Magheru am văzut cozile la pâine şi carburant. Liniştea străzii era copleşitoare când am coborât din autobuz, cu rucsacul în spate, pe Strada Academiei. Oraşul fusese redus la un vast ecou. Pe străzi erau puţine maşini, iar oamenii erau acoperiţi de aceleaşi paltoane amorfe şi căciuli de blană ce evocau un exil intern undeva în stepa răsăriteană. Trecătorii aveau în mâini sacoşe ieftine de rafie şi aşteptau să cumpere pâine.
Le-am privit feţele: nervoase, timide, stângace, calculate, îndurerate, ca şi cum s-ar fi luptat să prevină următoarea catastrofă. Erau aşa de palizi, că păreau să nu fi văzut vreodată lumina soarelui.
Era începutul unuia dintre cele mai sinistre decenii din istoria românilor, chiar dacă represiunea politică fusese mai sufocantă în anii ’50, când comuniştii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au îngenuncheat complet o populaţie care se opunea ideologiei oficiale. Un distins istoric britanic avea să scrie mai târziu că în anii ’80 românii fuseseră reduşi „la o stare
animalică, preocupaţi fiind doar de problemele supravieţuirii de la o zi la alta“.
Situaţia s-a deteriorat treptat, cu penurii de alimente, carburant, apă şi electricitate mai mari decât cele din timpul Primului Război Mondial. La sfârşitul anului 1982 circula
un zvon cum că pâinea era ţinută în brutării vreme de douăzeci şi patru de ore înainte să fie scoasă la vânzare, ca să se usuce şi oamenii să cumpere mai puţin. O glumă din acea
perioadă spunea: „Dacă ne-ar invada ruşii, am mânca şi noi ca cehii şi-am avea paşapoarte ca ungurii.“ Pe la mijlocul deceniului, autobuzele nu mai mergeau cu motorină, ci foloseau un combustibil mai ieftin şi mai periculos – gazul metan, ţinut în rezervoare sus, pe acoperiş.
(…)
În deceniile dintre sfârşitul anului 1981 şi începutul lui 2013 s-au schimbat multe în obiceiurile românilor, după cum mi-am dat seama şi în două scurte vizite, în 1990 şi 1998.
Vizitând Bucureştiul la doar patru luni după revoluţia din decembrie 1989, am văzut cum oraşul în care religia fusese marginalizată vreme de câteva decenii devenise o biserică în aer liber, cu trandafiri, lalele şi lumânări împodobind micile altare ridicate în memoria revoluţionarilor morţi în lupta împotriva lui Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’90, în centrul Bucureştiului găseai cazinouri, cluburi şi magazine de modă italiană cu vitrine în care am văzut chiar şi manechine vii. Ca şi la New York şi Paris, hainele negre erau considerate şic. Un fost diplomat român, Ioana Ieronim, mi-a spus în 1998: „Aşa eram şi în perioada interbelică, în anii ’30. Suntem descurcăreţi, adaptabili, excesivi, nişte emigranţi pseudo-cosmopoliţi într-o nouă lume globală. Un fel de clone unidimensionale, latin-orientale ale Vestului.“ Horia-Roman Patapievici, filozof şi eseist, a adăugat: „În momentul în care cumpărăm calculatoare, CD- uri şi îmbrăcăminte, ne însuşim consecinţele materiale ale Vestului, fără să înţelegem valorile fundamentale care au generat aceste tehnologii.“ În apartamentul său ticsit de cărţi şi cu holul scării plin de maidanezi, Patapievici, îmbrăcat cu blugi şi halat de casă, însuma tot ceea ce mă fascina la România, o ţară ca un film noir senzual şi macabru, mereu captivant şi uneori chiar strălucit. Această ţară trebuia însă cercetată mai în profunzime. Cu cât scriam mai pe larg despre alte părţi ale lumii – locuri pe care încă nu le văzusem –, cu atât îmi doream să revin în România şi să-mi întregesc imaginea pe care mi-o făcusem în timpul vizitelor anterioare (Copyright Editura Humanitas). 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările