AVANPREMIERĂ  Maia Morgenstern a citit sâmbătă la Bookfest din volumul „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“, de Alice Munro, laureată cu Nobel în 2013

AVANPREMIERĂ  Maia Morgenstern a citit sâmbătă la Bookfest din volumul „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“, de Alice Munro, laureată cu Nobel în 2013

Lansarea volumului de povestiri „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“, la Bookfest 2014. FOTO: Eduard Enea

Sâmbătă, 31 mai, de la ora 15.00, în carul Salonului Internaţional de Carte Bookfest a avut loc lansarea volumului „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“ al scriitoarei Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2013. Maia Morgenstern a citit fragmente din cartea apărută la Editura Litera. Adevărul vă prezintă câteva fragmente în avanpremieră.

 
 
Alice Munro (82 de ani), distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2013,  a obţinut, în 2009, Premiul Internaţional „Man Booker“, pentru  întreaga activitate literară. De asemenea, scriitoarea a fost distinsă de trei ori cu premiul pentru ficţiune din partea guvernatorului Canadei, a punctat Elisabeta Lăsconi.
"Alice Munro este un om modest, o scriitoare care şi-a văzut de treaba ei, a scris nuvele şi povestiri şi nu s-a gândit că o să ia Premiul Nobel vreodată“, a punctat Simona Popescu.
"E multă frumuseţe şi multă cruzime, în literatura ei, plină de lucruri mărunte, aparent neesenţiale, dar foarte sensibile şi profunde“, a subliniat Simona Popescu.
 
În legătură cu volumul „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“, Alice Munro a declarat: „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi... ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea şi rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te aşezi oriunde îţi place şi descoperi cum se leagă unele de altele odăile şi coridoarele şi cum se schimbă lumea de afară atunci când o priveşti prin ferestrele ei“.
  
FRAGMENTE
 
„Urcau panta lungă până la spital – locul unde Jinny avusese prima ei operaţie şi unde suportase prima tranşă a tratamentului chimioterapeutic. Peste drum de clădirile spitalului se întindea un cimitir. Era o stradă principală, şi, de fiecare dată când, mai demult, treceau pe ea – în zilele dinainte, când veneau în oraş numai la cumpărături sau, arareori, pentru variaţie, ca să vadă vreun film –, Jinny spunea ceva de genul: „Ce vedere deprimantă!“ sau „Asta e comoditate dusă deja la extrem“. Acum tăcu. Cimitirul n-o mai deranja. Îşi dădu seama că nu conta. Neal îşi dăduse probabil şi el seama. Spuse în oglindă:

– Câţi oameni morţi crezi că se află în cimitirul ăla?  O clipă, Helen nu spuse nimic. Apoi – mai degrabă bosumflată:        – Nu ştiu.      

– Toţi sunt morţi". 

 „În anii în care fuseseră împreună, Neal îşi petrecuse aproape tot timpul liber organizând şi conducând campanii. Nu doar campanii politice (şi din acelea, desigur), ci şi acţiuni concertate în favoarea păstrării unor clădiri, poduri sau cimitire cu valoare istorică, împotriva tăierii copacilor – atât de pe străzi, cât şi din pâlcurile izolate rămase din vechiul codru –, pentru salvarea râurilor de deşeuri otrăvitoare, a terenurilor celor mai bune de firmele de construcţii şi a populaţiei locale de cazinouri. În permanenţă se compuneau scrisori şi petiţii, se făceau presiuni asupra instituţiilor guvernului, se distribuiau postere, se organizau proteste“.
 
„Sufrageria era scena unor izbucniri de furie indignată (care dădeau oamenilor un sentiment de satisfacţie, i se părea lui Jinny), a unor afirmaţii şi argumente confuze, a optimismului nervos al lui Neal. Iar acum, după ce camera aceasta se golise dintr-odată, imaginea ei o făcuse pe Jinny să-şi amintească de clipa când păşise pentru prima oară în casa lor, venită direct din locuinţa cu etaj a părinţilor ei, cu draperii ornate la ferestre, şi se gândise la toate rafturile acelea pline cu cărţi, la storurile de lemn de la geamuri, la minunatele covoare orientale, cărora întotdeauna le uita denumirea, întinse pe podeaua lustruită“.
 
„Autobuzul nu se vedea încă în clipa când ea se ridicase de pe bancă şi pornise spre casă. Neal nu era. Îi ducea înapoi pe băieţi la şcoală, şi, până când se întorsese el, apăruse deja cineva, venit mai devreme pentru întâlnire. Ea îi povestise lui Neal întâmplarea după ce se liniştise complet şi când putuse deja să ia totul în glumă. Deveni de fapt o glumă pe care ea o spuse de multe ori în grup, omiţând sau descriind doar în termeni generali ceea ce citise pe pereţii staţiei. 
- Ţi-ar fi trecut prin cap să vii după mine? îl întrebase pe Neal.
- Bineînţeles. După un timp“.
   
„Se simţise legată în clipa aceea de sentimentele care-i încercau probabil pe oameni când trebuiau să-şi noteze anumite lucruri – legată prin furia ei, prin indignarea ei meschină (era oare meschină?), ca şi prin emoţia care o cuprindea la gândul a ceea ce-i făcea lui Neal, din răzbunare. Dar s-ar fi putut ca, în viaţa în care se pregătea să intre, să nu existe nimeni pe care să se înfurie, nimeni care să-i datoreze ceva, care să fie eventual răsplătit, pedepsit sau impresionat cu adevărat de gesturile ei. S-ar fi putut ca sentimentele ei să ajungă să nu aibă importanţă pentru nimeni în afară de ea însăşi, şi totuşi ele aveau să se umfle înăuntrul ei, strivindu-i tot mai mult inima şi răsuflarea. Nu era, la urma urmei, genul de persoană care să atragă oamenii în jur. Şi totuşi, ea însăşi era, în felul ei, selectivă“ (Copyright Editura Litera, „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, de Alice Munro). 
 
 
Maia Morgenstern, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest.   Foto: Eduard Enea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările