AVANPREMIERĂ „Soră lume“ de Ana Blandiana

Din 23 noiembrie, în librăriile din toată ţara va fi disponibil volumul „Soră lume”, de Ana Blandiana, publicat de Editura Humanitas. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din cartea de călătorii a poetei.

Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aş răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înţeles că este o treaptă a înţelegerii şi o formă de cunoaştere. Dacă aş accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înţelesului şi nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.

Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Aşa cum aceea nu era o carte de memorii, deşi era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deşi capi­tolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat şi l-a golit de conţinut – nu numai prin dispariţia frontierelor, ci şi prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simţeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum. 

În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al ţării. Acum este vorba despre lume.- Ana Blandiana

-FRAGMENT-

„Această carte va fi – chiar dacă cele mai multe dintre episoadele sale se petrec într-un trecut recent – una a prezentului, mai precis a prezenturilor succesive, o carte de proză cu personaje, printre care eu însămi sunt un personaj, cărora li se întâmplă tot felul de lucruri, care trec prin păţanii, accidente, peripeţii, cu sau fără semnificaţie, fapte derizorii sau evenimente istorice, pe care le-am înţeles sau nu atunci, în clipa desfăşurării lor, şi care acum, sub razele timpului coborât spre apus, lasă umbre prelungi cu tâlcul adesea schimbat. Va fi, deci, o carte de proză, complementară celeilalte, care era, în esenţa ei, una de poezie, dacă poezie înseamnă a vedea lumea mai frumoasă decât este, iar proza, a o privi fără milă. Nu sunt sigură însă că dihotomia este corectă, pentru că nici poezia nu înfrumuseţează, ci este frumoasă, nici proza, oricât de crudă i-ar fi privirea, nu este fără milă. Dimpotrivă, dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aş răspunde fără ezitare compasiunea. Şi cei bogaţi, şi cei săraci, şi cei norocoşi, şi cei fără noroc, şi frumoşii, şi urâţii, şi învingătorii, şi învinşii, şi inteligenţii, şi proştii, şi şmecherii, şi naivii, şi înţelepţii, şi nebunii, toţi au sfârşit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înţeles că este o treaptă a înţelegerii şi o formă de cunoaştere.

Când privesc în urmă atât de ciudata traiectorie a drumurilor mele prin lume (ciudată pentru că, cel puţin până în 1989, se desena mereu oarecum prin absurd, determinată de evenimente şi întâmplări care nu aveau legătură cu mine), nu pot să nu mă întreb dacă eu sunt acea fiinţă umblând prin lume înainte de a o înţelege şi de a-i cunoaşte rosturile şi legile (aşa cum în adolescenţă mergea cu bicicleta printre maşini fără să cunoască regulile de circulaţie), dacă eu am trecut prin cutare întâmplare neverosimilă sau numai ciudată, şi eu am scăpat cu viaţă din cutare accident sau cutare ameninţare. Jurnalele şi propria mea memorie, oricât de lacunară, îmi spun că da, în timp ce sufletul este mai puţin ferm în afirmaţii. Am mai scris de nenumărate ori despre acea stranie lege a biologiei care face ca – murind clipă de clipă şi născându-se în acelaşi ritm – celulele din corpul nostru să fie din şapte în şapte ani în totalitate altele. Iar în aceste condiţii, nu am oare dreptul să mă îndoiesc de prezenţa mea, a fiinţei care scrie acum, într-o întâmplare din urmă cu 30 de ani? Sub această aureolă de ceaţă, căreia anii care trec îi dau străluciri şi umbre tot mai semnificante, pornesc ca într-o călătorie în această carte, care nu este una de călătorii.

Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Aşa cum aceea nu era o carte de memorii, deşi era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deşi capitolele ei descriu întâmplări din diverse ţări prin care am călătorit. Şi într-un caz, şi în altul, ceea ce contează este intenţia, ideile cu care a fost făcută selecţia bucăţilor de viaţă, firul pe care au fost înşirate mărgelele, canavaua de înţelesuri şi deducţii pe care au fost brodate experienţe şi descoperiri personale. „Personale“ nu înseamnă însă că eu sunt cea care contează în pagina scrisă în Africa de Sud sau în Hong Kong. Nu ce fac eu acolo, ci ce face istoria are importanţă, chiar dacă ochiul meu, care privea, putea influenţa imaginea refractată prin lacrimi. După cum faptul că luna mai a anului 1968 la Paris mi s-a părut nu exaltantă, ci ridicolă a ţinut, desigur, de propria mea perspectivă asupra acelei istorii, căzută în derizoriu, ceea ce nu însemna nici că nu era vinovată, nici că nu era periculoasă prin urmările iresponsabilităţii ei. Şi chiar şi întâmplările desfăşurate în 1996 în Mexic, la Guadalajara, povestite din punctul de vedere al personajului principal, care am fost fără îndoială eu, îşi găsesc semnificaţia mult în afara subiectivităţii mele, în descoperirea şi dezvăluirea intereselor şi orgoliilor, care pun în mişcare şi asigură funcţionarea mecanismelor internaţionale. Ceea ce nu înseamnă că subiectivitatea mea nu e determinantă când povestesc zilele petrecute în China, descriind nu impresionantele progrese în dezvoltarea tehnică şi economică pe care le-a făcut marele imperiu în post comunism, ci lipsa de libertate şi de adevăr de dincolo de acestea, umbrele otrăvitoare ale revoluţiei culturale şi ale represiunii din Piaţa Tienanmen continuând să plutească printre siluetele zgârie-norilor şi ale mallurilor. Adevărul e că, oriunde şi oricând am fost, n-am încercat nici o clipă să uit ceea ce ştiam de acasă, iar această filtrare a descoperirilor prin experienţa deceniilor de suferinţă românească le-a îmbogăţit şi le-a dat un sens, nu rareori diferit de ceea ce ele însele încercau să transmită.

În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al ţării. Acum este vorba despre lume. O lume pe care am încercat să o descopăr, să o înţeleg şi care – în pofida a tot ce am dedus şi a tot ce mi s-a explicat – mi-a lăsat sentimentul tulbure că n-o cunosc cu adevărat, nu pentru că n-am fost în stare să o înţeleg, ci pentru că ea nu se înţelege pe sine. Pentru că ceea ce voiam să aflu mereu a fost nu numai cum este, ci şi de ce este cum este. Iar la această întrebare nici ea, lumea, nu ştie să răspundă. Ca un miros greu despre care nu ştii de unde vine, persistă un mister nenatural, inauntentic, făcut, nu născut, inventat ca să camufleze ceva, fără să se ştie despre ce e vorba sau, dimpotrivă, ceva ce e mai bine să nu fie ştiut. Oricât de deosebite sunt sistemele social politice din diversele părţi ale lumii, dedesubturile lor sunt aproape la fel de ascunse şi subteranele aproape la fel de suspecte. Convingerea că unii sunt buni şi alţii sunt răi, sau cel puţin că unii sunt mai buni şi alţii mai răi s-a diminuat pe măsură ce globalizarea a şters contururile, a desfiinţat graniţele, a amestecat totul într-o pastă greu de definit şi imposibil de analizat. Postcomunismul nu împiedică dezvoltarea capitalismului, cenzura politică a unora şi corectitudinea politică a celorlalţi aproape că nu mai pot fi deosebite şi e imposibil de spus care falsifică adevărul mai fără ruşine.

O parte din paginile acestei cărţi se referă la lumea de dinainte de 1989, o alta la cea de după, şi cu siguranţă ambele dovedesc nu numai cât de mare este deschiderea compasului între vârfurile căruia mi s-a desfăşurat viaţa, ci şi cât de mult s-a schimbat lumea în acest timp care este viaţa mea. Portretul acestei lumi în mişcare este compus din întâmplări pe care le-am trăit, cărora le-am fost personaj sau cărora le-am fost spectator şi martor, întâmplări care se petrec în marea lor majoritate în străinătate. Folosesc acest termen „în străinătate“ cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89, chiar dacă de 30 de ani încoace amestecul lumilor l-a erodat şi l-a golit de conţinut, nu numai prin dispariţia frontierelor, ci şi prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simţeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum.

Doar că, pentru mine, atunci, ca şi acum, soluţia a fost întotdeauna aceea de a mă întoarce acasă. Acasă în ţara mea, în oraşul meu, în casa mea, în camera mea şi – în cele mai grele momente –, atunci când toate acestea tindeau să-şi piardă consistenţa, în pagina mea A4.

Dacă aş accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înţelesului şi nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele. Iar în acest sens, cartea care începe este, desigur, şi o carte de memorii, doar că ea nu povesteşte istoria mea, ci momentele

în care mi s-a părut că descopăr cum, trecând prin mine, istoria face sens.” (Copyright: Editura Humanitas)

Ana Blandiana (nume literar al Otiliei- Valeria Coman, căsătorită Rusan) s- a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Cărţi de poezie: Persoana întâi plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Poeme, 1974; Somnul din somn, 1977; Întâmplări din grădina mea, 1980; Ochiul de greier, 1981; Ora de nisip, 1984; Stea de pradă, 1986; Alte întâmplări din grădina mea, 1987; Întâmplări de pe strada mea, 1988; Poezii, 1988; Arhitectura valurilor, 1990; 100 de poeme, 1991; În dimineaţa de după moarte, 1996; La cules îngeri, 1997, 2003, 2004; Cartea albă a lui Arpagic, 1998; Balanţa cu un singur talger, 1998; Soarele de apoi, 2000; Refluxul sensurilor, 2004; Poeme, 2005, Întoarcerea lui Arpagic, 2008; Patria mea A4, 2010; Pleoape de apă, 2010; Orologiul fără ore, 2016; Variaţiuni pe o team dată, 2018; Integrala poemelor, 2019.

Cărţi de eseuri: Calitatea de martor, 1970, 2003; Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978; Coridoare de oglinzi, 1983; Autoportret cu palimpsest, 1985; Oraşe de silabe, 1987; Geniul de a fi, 1998; Ghicitul în mulţimi, 2000; Cine sunt eu?, 2001; A fi sau a privi, 2005; O silabisire a lumii, 2006; Spaima de literatură, 2004, 2010; Fals tratat de manipulare, 2013; Istoria ca viitor, 2017.

Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri, 1977, 2011 – nuvele; Proiecte de tre cut, 1982, 2011 – nuvele; Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 – ro man; Imitaţie de coşmar, 1995 – nuvele; Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004 – nuvele; Povestiri fantastice, 2016 – nuvele.

Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud, Portugalia.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul polonez „Poetul European al libertăţii“, 2016; Premiul Canadian pentru Excelenţă în Poezie „Griffin“, 2018; Premiul „Cununa de aur“ de la Struga, 2019.

Interdicţii de publicare: 1959–1964, 1985, 1988–1989.

În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).