Romanul „Aerul pe care îl respiri” de Care Santos, care va apărea la Humanitas Fiction, Colecţia „Raful Denisei“, în traducerea Corneliei Rădulescu, va fi lansat pe 30 septembrie la Librăria Humanitas Cişmigiu, în prezenţa autoarei.

Cel mai recent roman al scriitoarei catalane Care Santos, "El aire que respiras" (2013), consemnează istoria unei celebre librării din Barcelona, care o reflectă deopotrivă pe cea a familiei ce o deţine din tată-n fiu, dar şi pe cea a oraşului.  Când Virginia moşteneşte afacerea de familie, librăria Palinuro, printre vrafurile de manuscrise descoperă şi o serie de scrisori care îi dezvăluie povestea căutării disperate a  unei cărţi. Aceasta a făcut parte din celebra bibliotecă particulară a unui sibarit din Barcelona napoleoniană şi e una interzisă. Aventurile care urmăresc aventuroasa călătorie a cărţii prin Barcelona secolului al XIX-lea sunt un prilej pentru reconstituirea unui amplu tablou al epocii, cu transformările spectaculoase prin care trece oraşul: dărâmarea zidurilor acestuia, urbanizarea şi apariţia celebrului bulevard Rambla.

„De parcă acele cărţi ar fi fost nişte fiinţe vii...”

(fragment din romanul  „Aerul pe care îl respiri” de Care Santos)

Marea nenorocire a lui Francisco Codolosa a fost că era cinstit. În orele care au urmat achiziţiei cărţilor la licitaţia de pe strada Asalto, s-a frământat îndelung întrebându-se ce trebuia să facă. Răspunsul la îndemână, dat fiind că el era negustor şi nu avea altă sursă de venit, ar fi fost să vândă marfa cui oferea mai mult, fără să mai stea pe gânduri. Ar fi putut să-i scrie lui Giuseppe Lechi şi să-i ceară o sumă importantă. Sau la fel de bine putea să se adreseze acelui tinerel cu păr cârlionţat şi care conducea corpul de poliţie. Din punct de vedere economic, erau două opţiuni bune. Dar nici una dintre ele nu-i era pe plac, din motive prea puţin practice: doar când îşi imagina cărţile în mâinile celor doi, indiferent care, îl cuprindea o nemulţumire aproape dureroasă.
Şi nu era doar ideea de a face dreptate. Era ceva mai mult. De parcă acele cărţi ar fi fost nişte fiinţe vii, iar el trebuia să le găsească un tutore, un îngrijitor, un iubitor. Există persoane nedemne de a poseda anumite cărţi, după cum există cărţi care îşi merită stăpânii. Argumente de librar bătrân pe care prea puţini le puteau pricepe, o ştia bine. Dar aşa era el: un librar bătrân, romantic şi defazat. A hotărât deci să acţioneze conform principiilor sale.
A găsit o trăsură comodă pe patru roţi care pleca din Barcelona în miercurea cu pricina către Girona şi care, pentru un supliment modic, putea să-l ducă până la casa lui Guillot. Şi-a rezervat locul la biroul de pe Rambla Santa Mònica,  menţionând că va avea un bagaj care nu trebuia să sufere pe drum. La opt dimineaţa din miercurea fixată, el şi cufăraşul ieşeau din Barcelona după ce străbătuseră strada Ample – ale cărei case tocmai fuseseră fumigate din pod până-n pivniţă la ordinul autorităţilor – , merseseră  pe Borne până la esplanadă şi la poarta nouă, unde aşteptaseră ca doi gardieni să verifice documentele călătorilor: două doamne de vârstă medie, un domn bătrân şi ghebos, un preot franciscan şi el însuşi. Bagajele n-au fost controlate pentru că la ora aceea era multă circulaţie, mai ales la intrarea în oraş,  nici unul nu părea să fie vreun bogătan şi nici nu avea o mutră suspectă.
Drumul a fost destul de plăcut, tovarăşii de călătorie erau civilizaţi şi tăcuţi,  petrecându-şi timpul citind sau moţăind, nu povestind cine ştie ce bătălii sau punând ţara la cale din punct de vedere politic sau religios, aşa cum i se întâmplase în alte ocazii. Şi în afară de praf şi hârtoape, drumul decurgea cât se poate de normal. Totul a fost perfect până când au ajuns la El Masnou şi au auzit nişte răcnete; părintele franciscan a dat perdeluţa la o parte şi a constatat că fuseseră interceptaţi de o bandă de bandiţi la drumul mare, care aşteptaseră ascunşi sub coroanele bogate ale unor copaci iar acum îl ameninţau pe vizitiu. Locul era bine ales, fiind izolat. Nu avea cine să le sară în ajutor. Drept care nu au opus rezistenţă, căci hoţii îşi cunoşteau bine meseria, erau organizaţi, înarmaţi, şi începuseră prin a-l uşura pe vizitiu de cuţit şi de pistolul pitit sub scaun. După care i-au jefuit, însă elegant, fără să lase în urmă răniţi sau morţi, lăsându-le caii şi neatingându-se de cele două femei.
Dar i-au curăţat, au luat bijuteriile, mantilele şi încălţările doamnelor, un rozariu şi biblia franciscanului (espadrilele i le-au lăsat, că erau hărtănite rău), cât şi toate bagajele, fără să cerceteze conţinutul. Ajungând la cufăraşul legat în catifea verde şi aburcându-l pe spinarea unui catâr, s-au mirat de greutatea sa.
— Ce-aveţi aici? Trage cât un mort!
Codolosa a încercat să minimalizeze importanţa comorii:
— A, nimic important, doar nişte cărţi de studiu.
— Ridică capacul, a poruncit cel ce părea să fie şeful.
Hoţii au inspectat conţinutul. S-au bucurat de mărimea cărţilor, cineva a spus că hârtia era bună de împachetat caltaboşii. Fireşte, rămurica de salcâm cu şapte frunzuliţe de pe ultima pagină nici n-au văzut-o. Unul a scos un volum – Thérese philosophe – şi l-a răsfoit neatent, oprindu-se la o gravură care ocupa o pagină întreagă. Reprezenta o jună stând cu spatele şi în genunchi în faţa confesionalului, într-o atitudine pioasă, dar cu fusta sumeasă până la brâu, lăsând vederii două fese consistente şi bine formate, urmate de nişte pulpe ca două şunci. Alături, interesul confesorului pentru nurii ei era la fel de limpede, căci sub sutana neagră, suflecată la rândul ei, se iţea un membru viril într-o erecţie năpraznică.
Hoţii au izbucnit într-un râs grosolan.
— Frumoasă materie de studiu, a rostit şeful, arătându-le ilustraţia celor prezenţi.
Una dintre doamne a leşinat pe loc, trebuind să fie trezită cu sărurile din bagajele confiscate; din fericire, bandiţii au permis manevra. Cealaltă, mai tânără,  a rămas mută de uimire. Părintele franciscan s-a înroşit până-n vârful urechilor, cine ştie din ce motiv. Femeile şi-au zis că era virgin, sărăcuţul.
Tot restul drumului nimeni n-a vorbit cu Codolosa, stigmatizat în urma descoperirii. Căci drumul a continuat până la destinaţie, după o deliberare. Astfel că librarul din Barcelona a ajuns acasă la Guillot cu mâinile goale. Aflând istoria, acesta a murmurat doar:
— Habent sua fata libelli...
Într-adevăr,  cărţile îşi au soarta lor. Iar uneori, din păcate, aceasta diferă de cea a celor care le iubesc.

(fragment din  „Aerul pe care îl respiri” de Care Santos. Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, Colecţia „Raful Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2014)