AVANPREMIERĂ „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867-1952”, de Anna Kretzulescu-Lahovary

AVANPREMIERĂ „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867-1952”, de Anna Kretzulescu-Lahovary

Anna Kretzulescu-Lahovary

Marţi, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc lansarea volumului de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary, „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867-1952”, una dintre cele mai bine vândute cărţi la ediţia din acest an a Bookfest. „Adevărul” prezintă în avanpremieră, un fragment din volum.

Ştiri pe aceeaşi temă

În volumul „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867-1952”, amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary sunt reconstituite pentru prima dată din fragmentele păstrate la Ahivele Naţionale. 

Alina Pavelescu, director adjunct al arhivelor, spune că acestea merită citite nu doar ca un document istoric, ci şi ca o mărturie a unei umanităţi universale, la fel de familiară nouă pe cât o simţea, în veacul ei, autoarea însăşi.“ 

-FRAGMENT-

„Fragment din studiul introductiv semnat de istoricul Alina Pavelescu

Cartea pe care v-o prezentăm aici nu e o simplă lucrare memorialistică, ci romanul unei vieţi de femeie. Amintirile, fantasmele, bucuriile şi tristeţile unei doamne care s-a născut la jumătatea secolului al XIX-lea şi care a avut şansa – sau poate neşansa – de a fi trăit aproape un secol, le veţi găsi în paginile ce urmează, povestite cu har şi nostalgie. […]

Deşi încă prea puţin cunoscută până acum, şi Anna Lahovary (1865–1964), autoarea şi protagonista volumului de faţă, merită cu prisosinţă un loc de cinste în galeria memorialistelor ale căror scrieri furnizează istoricilor de azi un preţios filon documentar. Această carte are, aşadar, un rol de restitutio pe care îl considerăm necesar, nu doar fiindcă autoarea a fost descendenta unor importante familii de paşoptişti români, Câmpinenii şi Kretzuleştii, sau fiindcă a fost căsătorită cu diplomatul Alexandru Em. Lahovary, pe care l-a însoţit în locurile şi momentele cele mai importante ale activităţii sale politice, nici măcar pentru că povesteşte, filtrată prin experienţa proprie, o istorie ce a traversat două războaie mondiale şi instaurarea comunismului în jumătatea de est a Europei, ci pur şi simplu fiindcă ne aflăm în prezenţa unei voci feminine inteligente, atente la detalii, dotate cu o cultură socio-umană indispensabilă înţelegerii vremurilor pe care le-a trăit.

Veţi regăsi în această carte, alături de evocări sugestive ale unor personalităţi şi evenimente cu care Anna Lahovary a fost contemporană, pasaje de literatură pură, rafinate descrieri de peisaje, costume populare, chipuri de ţărani din satele româneşti, subtile consideraţii psihologice asupra modului în care lumea îşi articulează contururile în ochii abia deschişi ai copilului, asupra vieţii de cuplu şi a condiţiei femeii în societatea vremii. Fiindcă nu era doar o scriitoare cu vocaţie, ci şi o pictoriţă talentată, scrisul Annei Lahovary e impregnat cu o infinitate de nuanţe, culori şi unghiuri inedite, pe care se pricepe să le facă accesibile şi celor neînzestraţi, prin puterea incan tatorie a cuvintelor. Memoriile ei, scrise cu sensibilitate, reuşesc să capteze şi să restituie parfumul timpurilor trecute, să îl transporte pe cititor în lumile exotice pe care i le înfăţişează, fie că e vorba de satul românesc cu credinţele şi superstiţiile sale, de lumea întunecată şi misterioasă a puţurilor petroliere de pe valea Prahovei, de Egiptul de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de Constantinopolul începutului de secol XX sau de Parisul sub camuflaj din timpul Primului Război Mondial. Privirea ei rămâne întotdeauna proaspătă, atentă la sufletul ascuns al locurilor prin care trece, lipsită de automatisme şi prejudecăţi, dispusă să îşi restituie integral impresiile, cu directeţe, fără să se împiedice în false judecăţi de valoare.

Anna era unicul copil al medicului şi omului politic Nicolae Kretzulescu (1812–1900) şi al soţiei acestuia, Sofia, născută Iacovenco, pe care o putem admira azi, în toată splendoarea tinereţii, în cunoscutul portret realizat, la cererea soţului ei, de pictorul Gheorghe Tattarescu. Tabloul, aflat acum în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României, este considerat cel mai frumos portret realizat de pictor. Îl pomenim aici pentru că îl vom regăsi invocat cu duioşie şi în amintirile din copilărie ale Annei Lahovary. Potrivit propriilor amintiri, Anna s-a născut la 6 noiembrie (stil vechi), dar, potrivit uzanţelor vremii, certificatul de naştere i-a fost întocmit abia două luni mai târziu, la 2 ianuarie 1866, atunci când tatăl, Nicolae Kretzulescu, declara la oficiul Stării Civile al „colorii verde şi Roşiu“ de la Primăria Bucureşti naşterea copilei „Annica Creţulescu, ortodocsă“, avându-i ca martori pe Scarlat Kretzulescu şi pe Alexandrina Voinescu, sora şi fratele tatălui. Kretzuleştii erau una dintre marile familii de boieri români. Ascendenţa directă a doctorului Nicolae Kretzulescu începea cu marele logofăt Iordache Kretzulescu şi cu soţia acestuia, Safta, fiică a lui Constantin Brâncoveanu, ctitori, printre altele, ai bisericii din Bucureşti care poartă şi astăzi numele familiei. Mergând în sus, pe firul genealogiei, însăşi soţia lui Mihai Viteazul, Stanca, fusese o Kretzulescu, înrudită cu Basarabii şi Dăneştii. Tatăl lui Nicolae Kretzulescu, marele logofăt Alexandru, o luase de soţie pe Anica Câmpineanu, soră a revoluţionarului paşoptist Ion Câmpineanu, fondator, alături de Ion Heliade-Rădulescu, al Societăţii Filarmonice (1833), primul nucleu de teatru naţional românesc. Aşa cum o evocă Anna în amintirile sale, atmosfera din casa bunicilor săi Kretzuleşti era impregnată de patriotismul paşoptist, iar copiii familiei au primit o educaţie în care se regăseau, în egală măsură, şi valorile patriarhale ale lumii rurale, şi interesul pentru occidentalizarea societăţii româneşti. Nicolae Kretzulescu a fost el însuşi un pionier în domeniul organizării serviciilor de sănătate publică din România. Deşi a avut de-a lungul vieţii o carieră onorabilă de om politic şi diplomat, numele i-a rămas legat mai ales de înfiinţarea „şcolii de mică chirurgie“ de la Spitalul Colţea din Bucureşti şi de publicarea, în 1843, a primului manual românesc de anatomie. Potrivit lui A.D. Xenopol, în 1840, când Nicolae Kretzulescu, tânăr absolvent al şcolii de medicină de la Paris, revenea în România şi se înscria pe lista medicilor practicieni din Bucureşti, a fost primul medic român care a figurat pe această listă. Tot Kretzulescu a avut şi ideea înfiinţării unor consilii de igienă şi salubritate în Muntenia şi a primului recensământ al populaţiei ţării. A fost prieten apropiat şi susţinător al altui medic faimos, Carol Davila, pe care l-a sprijinit la înfiinţarea Şcolii de Medicină şi Farmacie. Ca om politic, Nicolae Kretzulescu a participat la revoluţia de la 1848, fiind apoi exilat la Constantinopol împreună cu soţia sa. […] Sub domnia regelui Carol I, Nicolae Kretzulescu a fost primul agent diplomatic al României la Berlin, un loc important, nu doar fiindcă regele însuşi avea ascendenţă germană, ci şi pentru că, în anii 1874–1876, când el exercita această funcţie, statul român spera să găsească în Germania un partener economic şi un sprijin politic pentru obţinerea independenţei. Numirea lui Kretzulescu în această funcţie s-a datorat în bună măsură relaţiei de încredere pe care o avea cu regele Carol I şi apropierii dintre Familia Regală a României şi familia Kretzulescu. Ecourile acestei apropieri se regăsesc în amintirile din copilărie ale Annei, care povesteşte despre vizitele principelui Carol I şi ale principesei Elisabeta la moşia de la Leurdeni, în aceeaşi casă pe care, în timpul Războiului de Independenţă, soţii Kretzulescu au transformat-o în spital de campanie pentru îngrijirea răniţilor din armata română. După Războiul de Independenţă, lui Kretzulescu i se încredinţează o altă misiune diplomatică importantă: aceea de reprezentant al României la Sankt-Petersburg, unde va rămâne, însoţit de fiica şi soţia sa, până în 1886.

Sankt-Petersburgul este şi locul în care Anna îl întâlneşte pe viitorul ei soţ, Alexandru Em. Lahovary, pe atunci tânăr secretar de legaţie. Cei doi se căsătoresc în 1882 şi, cu toate că – dacă ar fi să îl credem pe Constantin Argetoianu, prieten apropiat al familiei Lahovary în anii de dinaintea Primului Război Mondial – „nu fusese o căsătorie de amor“, au avut împreună şase copii. […]

Aşa cum îşi însoţise în copilărie tatăl în peregrinările sale de om politic şi diplomat, Anna şi-a însoţit la maturitate şi soţul în misiunile acestuia la Constantinopol, Viena, Roma şi Paris. Dintre însărcinările diplomatice ale lui Alexandru Em. Lahovary, aceea de la Paris s-a suprapus cu evenimentele majore ale Războaielor Balcanice şi ale Primului Război Mondial. În aceste condiţii, Anna Kretzulescu-Lahovary a dat măsura tăriei sale de caracter, participând activ la misiunea Crucii Roşii Române de la Paris, vizitând spitalele de pe frontul francez pentru a aduna informaţii utile despre organizarea acestora, în beneficiul viitoarei organizări a serviciilor româneşti similare, participând apoi, ca membră a Comitetului de Sprijin constituit în Franţa, la efortul diplomatic de a obţine maximum de beneficii pentru România la masa tratativelor de pace. […]

Annei Kretzulescu‑Lahovary i‑a fost dat să trăiască şi să fie martora directă a o sută de ani încărcaţi de o istorie mai degrabă zbuciumată. După 1944, ea şi familia ei au suferit din plin persecuţiile regimului comunist. Documentele din anexele prezentului volum şi mărturiile strănepotului ei, arhitectul Şerban Sturdza, redau cu suficientă acurateţe atmosfera sumbră în care Anna şi‑a petrecut ultimii ani din lunga sa viaţă. Cu toate acestea, imaginea cu care aproape centenara doamnă Lahovary rămâne, prin intermediul acestor scrieri, în istoria României este aceea a unei femei puternice, inteligente, posesoare a unei inepuizabile surse de vitalitate, optimism şi generozitate. Nu a fost ca alte contemporane ale sale mai prezente în primul plan al vieţii publice, o adevărată femeie de lume, o stea a saloanelor mondene sau literare, o celebritate feminină, o „eminenţă cenuşie“ în spatele puternicilor zilei. A fost o observatoare lucidă, o luptătoare pragmatică pentru cauzele pe care le‑a considerat cu adevărat esenţiale, con vinsă până la capăt de importanţa valorilor în care fusese crescută: înţelegerea, respectul faţă de modul de viaţă şi de credinţele celorlalţi, fie că era vorba despre ţăranii de pe moşia de la Leurdeni sau despre locuitorii musulmani ai Constantinopolului, datoria de a‑şi ajuta semenii în suferinţă, moderaţia în pasiunile de orice fel, dar mai ales în cele politice. Şi, nu în ultimul rând, a fost o scriitoare talentată. Amintirile sale, reconstituite aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naţionale, merită citite nu doar ca un document istoric, ci şi ca o mărturie a unei umanităţi universale, la fel de familiară nouă pe cât o simţea, în veacul ei, autoarea însăşi.” (Copyright: Editura Humanitas)

Anna Kretzulescu-Lahovary (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie. Tot acolo i-a întâlnit pentru prima dată pe regele Carol I şi pe regina Elisabeta, pe care îi evocă cu căldură în amintirile sale. Încă de la vârsta de patru ani şi-a însoţit părinţii în călătoriile lor diplomatice la Cairo, Berlin şi Sankt-Petersburg.

 La Sankt-Petersburg şi-a cunoscut şi viitorul soţ, diplomatul Alexandru Em. Lahovary, cu care s-a căsătorit la Bucureşti, în 1882. Au avut împreună şase copii. Cea mai mare, Colette, căsătorită Plagino, avea să devină doamnă de onoare a reginei Maria, iar mai târziu a reginei-mamă Elena, şi una dintre infirmierele-eroine ale frontului românesc în Primul Război Mondial. Anna însăşi a fost, în timpul războiului, o activistă energică a Crucii Roşii din Paris şi a contribuit direct la organizarea serviciilor sanitare din România. 

De foarte tânără, şi-a manifestat talentul pentru pictură şi literatură, dar şi gustul pentru viaţa activă în natură, fiind, aşa cum singură se defineşte, una dintre primele „doamne devenite fermier“. A fost prietena şi confidenta lui Henriette Poincaré, a fost prietenă din copilărie cu Sabina Cantacuzino şi Ionel Brătianu, era verişoară îndepărtată a Marthei Bibescu şi o apropiată a viitoarei regine Maria, pe care a însoţit-o, în 1913, într-o călătorie la curtea regală de la Madrid. Toate aceste personaje şi episoade istorice le evocă, cu talent şi sensibilitate, în memoriile ei, fructul nostalgic al unui secol de viaţă.

citeste totul despre: