AVANPREMIERĂ „Monologurile neîmplinirii“ se aud la Bookfest

George Banu este unul dintre cei mai importanţi teatrologi români            FOTO: Mihaela Marin

Joi, 29 mai, de la ora 17.30, va fi lansată în cadrul Bookfest, cartea lui George Banu, „Monologurile neîmplinirii“. Volumul va fi prezentat, în prezenţa autorului, la standul Editurii Polirom.  Actriţa Ana Ciontea va citi fragmente din volum, iar Adrian Şerban va fi moderatorul evenimentului. Adevărul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din "Monologurile neîmplinirii".

În volumul „Monologurile neîmplinirii“, scris de George Banu şi publicat de Editura Polirom, mărturia subiectivă se întâlneşte cu reflecţiile despre teatru. După o privire retrospectivă deloc comodă, George Banu îşi reconstituie parcursul profesional cu toate tentaţiile şi eşecurile lui, asumându-şi „neîmplinirile“ ca actor, scriitor şi profesor. Fără frustrări şi resentimente, autorul reface drumul spre acceptarea de sine şi ajunge la o paradoxală formă de realizare prin „reciclarea“ eşecurilor şi dialogul dintre toate aceste domenii şi experienţe profesionale. Confirmându-i încă o dată vocaţia de eseist, acest volum cu caracter autobiografic relevă că teatrul e „un dublu al vieţii“, locul unde neîmplinirile solitare se transformă într-o împlinire comună.

Adevărul.ro vă prezintă fragmente, în avanpremieră, din "Monologurile neîmplinirii":

Să‑ţi scrutezi propria fiinţă, să‑i revezi trecutul şi devenirea înseamnă fie să încerci, printr‑un soi de autoanaliză intransigentă, să scoţi la lumină acea „dimensiune ascunsă“, necunoscută şi adânc înscrisă în tine, fie să evoci tot ceea ce ţi‑a jalonat, de‑a lungul timpului, drumul parcurs până în clipa rememorării, te‑a marcat profund şi ţi‑a decis, într‑un fel sau altul, destinul. Înseamnă, cu alte cuvinte, să alegi între ceea ce s‑a sedi­mentat progresiv în străfundurile fiinţei şi ceea ce, dimpotrivă, a format‑o, a mode­lat‑o, a „constituit‑o“ explicit, în văzul tutu­ror. A doua opţiune implică, la rândul ei, efortul celui ce se destăinuie de a distinge el însuşi între ceea ce i se pare esenţial sau neesenţial pentru evoluţia lui şi, în acest caz, optica „autoanalistului“ nu are cum să nu fie explicit subiectivă. Subiectivism pe care psihanalistul i‑l va reproşa, încercând să‑l convingă că se înşală, că e incapabil să se autoevalueze, că întotdeauna e necesară o ureche care să te asculte şi un partener care să‑ţi interpreteze spusele. Psihanalistul are, fireşte, dreptatea lui, dar eu nu pot să nu mă întreb de ce n‑ar fi la fel de legitim să întreprinzi de unul singur această călătorie înapoi în timp, de ce n‑ai putea să des­prinzi, dintr‑un punct de vedere propriu, momentele cruciale din existenţa ta, răspân­tiile vieţii personale, alegerile care ţi se par a fi fost definitorii în constituirea personali­tăţii tale. Oare nu aceasta e diferenţa dintre „portret“ (cel pe care ţi‑l face psihanalistul) şi „autoportret“ (portretul pe care te strădu­ieşti să ţi‑l faci tu însuţi)? Desigur, cele două nu coincid, însă nimic nu le interzice să coe­xiste. Pentru a putea fi după aceea compa­rate. Dar cine, în ultimă instanţă, va analiza comparaţia?

Îmi propun să inventariez într‑un prim eseu‑monolog, cu exigenţă şi deloc comple­zent, situaţii, decizii, decepţii care m‑au condus de la eşecul meu ca actor – prim contact dezamăgitor cu teatrul – la reconci­lierea – permanent interogativă – cu acesta, de astă dată în calitate însă de spectator. Ce preţ am plătit pentru a mă elibera de fasci­naţia actoriei, ce învăţăminte am tras din această înfrângere şi ce consecinţe a avut ea, cu câte insatisfacţii a fost presărat dru­mul care m‑a îndepărtat de scenă, dar nu şi de teatru? Oare am rămas legat de teatru din comoditate sau din vocaţie? Căci, aşa cum recunoaşte şi repetă întruna Shakespeare, teatrul, mai mult ca oricare altă artă, reu­neşte suferinţa cu bucuria, nefericirea cu exaltarea, te face când să‑l iubeşti, când să‑l dispreţuieşti, succesiv, te entuziasmează şi te dezamăgeşte. Teatrul produce o neîntre­ruptă sfâşiere, cel puţin pentru mine, fiindcă mă regăsesc în spusele lui Hamlet, cel ce ba îl slăveşte văzând în el „oglinda concentrată a lumii“, ba îl batjocoreşte reducându‑l la „o împuşcătură cu gloanţe oarbe“. Între încre­derea nestrămutată în puterile teatrului şi excesul de neîncredere produs de „trucu­rile“ lui, ce să alegi? Care e soluţia? Îţi trebuie o viaţă întreagă ca să‑ţi determini o condu­ită proprie faţă de această artă plămădită din carne şi din cuvinte: admirabilă, dar insolu­bilă contradicţie ! Iubire şi neiubire… Temă de reflecţie ce m‑a însoţit o viaţă, plasată sub semnul decepţiei originare, aceea de a nu putea deveni actor. Şi mai târziu li se vor adăuga neputinţa de a deveni scriitor şi împotrivirea de a sfârşi ca profesor – interogaţii ale următoarelor două eseuri‑monolog. Un eşec, ce poate el produce? O neîmpli­nire unde poate conduce? O frustrare sau o depăşire? O dezamăgire sau o convertire? Experienţa înfrângerii, uneori, se poate con­verti într‑o… împlinire „parţială“.

[...]

Când am ajuns la Paris, la începutul ani­lor ’70, am căutat să‑l întâlnesc, aşa cum mă sfătuise prietenul Ivan Helmer, pe Bernard Dort, pe atunci profesor şi eseist reputat. Dort şi‑a dat seama că îi împărtăşeam întru totul ideea necesităţii unei strânse legături între teatru şi universitate, vase comuni­cante prin care, fructuos, zilele de curs pot dialoga cu serile de spectacol. Amândoi aveam aproape aceleaşi preferinţe teatrale, iar preţuirea noastră reciprocă se baza pe câteva verdicte referitoare la unele repre­zentaţii de excepţie de atunci: Turandot în regia lui Pintilie, Drăgălaşii şi pocitaniile pusă în scenă de Kantor, Vârsta de aur în montarea Arianei Mnouchkine, Piaţeta lui Strehler… Nimic nu a umbrit vreodată această prietenie întemeiată pe o nedezminţită comuniune de opinii artistice. În preajma vârstei de 60 de ani, Dort a părăsit universitatea, dar a continuat să ţină cursuri la Con­servatorul de Artă dramatică. A jucat chiar şi un rol episodic în comedia lui Shakespeare, Cum vă place. La câteva zile după premieră, pe când discutam despre lume şi despre teatru, Dort m‑a întrebat sincer: „Georges, nu ţi‑ai dorit niciodată să urci pe o scenă, să încerci să joci?“. „Nu“, i‑am răspuns, cu un cinism pe care azi mi‑l reproşez, „eu am făcut‑o la început, nu la sfârşit“. („Monologurile neîmplinirii", de George Banu, Copyright Editura Polirom)

Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru

George Banu, care împlineşte pe 22 iunie, 71 de ani,  este eseist şi profesor universitar de studii teatrale. Stabilit la Paris din 1973. A făcut parte din echipa de conducere a celebrei reviste Tra­vail théâtral şi a fost redactor‑şef al revistei Arta teatrului (1981‑1988), publicată de Théâtre National de Chaillot, condus pe atunci de Antoine Vitez. Director artistic al Aca­demiei Experimentale a Teatrelor în anii 1991‑2000. Ales de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Critici­lor de Teatru, este în prezent preşedinte de onoare al aces­teia. Este, de asemenea, preşedintele Premiului Europa pentru teatru.

A fost de două ori laureat al UNITER, iar în 2007 a primit Premiul Prometheus pentru întreaga activi­tate. A predat în Statele Unite, Canada, China şi a animat evenimente teatrale în diverse capitale ale lumii. Este membru de onoare al Academiei Române.

De acelaşi autor, la Editura Polirom au apă­rut: Peter Brook. Spre teatrul formelor simple (2005), Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet (2007) şi Iubire şi neiubire de teatru (2013).

Citiţi şi:

Polonia, invitată specială la salonul de carte Bookfest 2014

Neagu Djuvara, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, George Banu şi Nicolae Manolescu se numără printre scriitorii care vor participa la cea de-a IX-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, care va avea loc între 28 mai şi 1 iunie, la Romexpo din Bucureşti.  Polonia va fi invitatul de onoare al acestei ediţii.