Sorj Chalandon

Sorj Chalandon, câştigătorul Premiului Liste Goncourt – Le Choix Roumain pentru romanul „Al patrulea zid“, este invitatului Institutului Francez şi al Editurii Humanitas Fiction la Bookfest 2014.

 “Al patrulea zid”, apărut în colecţia „Raftul Denisei“ la Humanitas Fiction, vorbeşte despre războiul din Beirutul anului 1982 şi despre statutul artei în vremuri de restrişte. Romanul a fost nominalizat la Premiul Goncourt în 2013 şi i-a adus lui Sorj Chalandon două premii importante: Premiul Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt – le Choix roumain 2013.

Sorj Chalandon va participa la sfârşitul săptămânii la două evenimente organizate la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2014.

Vineri, 30 mai, ora 18.00, în standul Institutului Francez, Sorj Chalandon este invitat alături de traducătorul său în limba română, Doru Mareş, de jurnalistul cultural Adina Diniţoiu şi de directorul editorial Humanitas Fiction, Denisa Comănescu la o dezbatere cu tema „Drumul scriiturii: creaţie, publicare, traducere “.

Sâmbătă, 31 mai, ora 14.00, în standul Editurii Humanitas va fi organizată lansarea romanului Al patrulea zid urmată de o sesiune de autografe. La eveniment vor vorbi Sorj Chalandon, Stanislas Pierret, Directorul Institutului Francez din România, Doru Mareş, Andreea Răsuceanu, Marieva Ionescu şi Denisa Comănescu.

Copiii şi războiul

- fragmente din romanul “Al patrulea zid” de Sorj Chalandon -

Louise a împlinit trei ani pe 9 ianuarie 1983. M-am întors pe neanunţate, spre seară, după cincisprezece zile de absenţă. La început stătusem la un hotel, o dărăpănătură împuţită din cartierul Barbès, cu o reclamă luminoasă care nu mă lăsa nopţile să dorm. După care am fost cules de pe străzi de un cuplu de prieteni care m-au culcat pe o canapea extensibilă. Aurore a aflat. Mi-a telefonat de două ori, dar nu am putut să-i răspund. Zgomotul pumnului meu spăr-gând uşa îi acoperea vocea.

— Duminică e ziua fetiţei noastre, mi-a spus. Am considerat cuvintele ei ca pe o invitaţie.
Nu am deschis cu cheia, ci am sunat la uşă. Dinăuntru se auzeau râsete de copii. Într-un cui erau agăţate baloane de toate culorile şi un desen cu o zână. Mi-a deschis Aurore. Avea pregătit zâmbetul cu care se întâmpină copiii. Pentru mine îl păstrase.
— Tati! a ţipat Louise.
Şi s-a repezit spre mine, prinzându-mă de picioare. M-am lăsat pe vine. Am strâns-o în braţe. Aurore s-a lăsat şi ea lângă noi şi-am refăcut, aşa, cercul de dragoste.
— Hai, mi-a şoptit Aurore.
În living erau şase copii, aşezaţi în jurul unui clovn. Aşteptau ca Louise să se întoarcă.
— Uite şi-un tătic întârziat! a glumit clovnul.
Copiii au izbucnit în râs.
— Să-l aplaudăm tare, tare, tare pe tăticul care-a-ntârziat! Voce de femeie. Micuţii m-au ovaţionat. Patru fetiţe şi doi băieţi. Aveau feţele pictate la repezeală, iar pe cap purtau coifuri din carton.
— Acum, că toată lumea e aici, vreţi s-o chem pe Mimi-aiurita?
Copiii au strigat cu toţii: da! Clovnul a băgat mâna într-un sac mare, roşu, cu sclipici, şi a tras pe mâna dreaptă, până la cot, ca pe o mănuşă de bal, o marionetă. Era o păpuşă cu părul foarte roşu, cu codiţele ridicate, îmbujorată şi cu un zâmbet imens.
— E Fifi Şoseţica! a strigat una dintre fetiţe.
— Ba nu! E Mimi-aiurita, a răspuns clovnul.
Păpuşa ţinea capul în pământ, leneşă.
— Mi se pare că tot mai doarme. Ia s-o trezim! Ţipete de copii.
— Trebuie s-o strigăm tare, tare! Haideţi! Mimi-aiurita! Mimi-aiurita!
M-am aşezat pe jos, într-un colţ. Louise chema cât o ţinea gura numele păpuşii, bătând din palme, bucuroasă că o vedea tresărind. Clovnul mă privea. Se adresa copiilor, apoi iar îşi întorcea ochii către mine. Insistent. Parcă ar fi vrut s-o trezesc eu pe Mimi-aiurita, bătând la rândul meu din palme. O privea apoi pe Aurore, cu aceeaşi atenţie. Probabil erau prietene. Am căutat chipul real sub crema albă şi sub nasul de celuloid, m-am uitat atent la ochii încercuiţi cu negru. Mimi-aiurita s-a trezit şi a salutat cu eleganţă publicul. Clovnul era ventriloc. Marionetista avea o voce frumoasă, joasă. Păpuşa vorbea cu glas ascuţit, zicându-i clov-nului:
— Adică eu sunt de cârpă şi tu de-adevăratelea? Clovnul a aprobat. Sigur că da, avea o casă adevărată şi prieteni adevăraţi. Păpuşa doar pe ea o avea şi locuia într-un sac. Aşa stăteau lucrurile. Dacă nu îşi va mai mişca mâna, marioneta va încremeni.
— Ia te uită! Ia vezi de vezi!
Copiii se prăpădeau de râs. Eram şi eu cucerit. Puţin câte puţin, clovnul şi-a pierdut din mobilitate. Mişcările i-au devenit mecanice. Nu mă mai privea. Zâmbetul i s-a stins. Cuvintele au început să-i sune ca nişte trâmbiţe. Avea acum un glas de-a dreptul strident. Mimi-aiurita învia. Vorbea mai gros, făcea cu ochiul, deschidea şi închidea gura, se legăna stângace, fura gesturile stăpânei ei. Viaţa trecea dintr-una în cealaltă. Clovnul renunţa. Deşi la început stătuse în picioare, până la urmă s-a aşezat obosit. Apoi s-a lăsat epuizat într-o rână. Numai braţul i se mai mişca, dese-nând volute tot mai neliniştitoare. Nimeni nu mai râdea. Până şi Aurore se îngălbenise. Mi s-a făcut greaţă. În faţa mea se afla un băieţel. Îmbrăcat într-un tricou albastru. Cu un Mickey imprimat pe el. Shatila. Şi în faţa ochilor mi-a reapărut băiatul întins în praf, rănit în spate, cu fruntea spartă de un glonţ.
Mimi-aiurita ucisese clovnul, întins şi el pe jos, inert, doar cu braţul ridicat. Păpuşa rânjea uitându-se la copii. Se încrunta, îşi strângea buzele, ridica pumnul, îşi arăta colţii. Ameninţa. Doi copii s-au ridicat urlând, un al treilea a luat-o la fugă spre coridor. Louise a izbucnit în lacrimi. Am pornit în patru labe, ca o pisică zburlită. M-am repezit gâfâind şi scuipând la mizeria aia şi-am smuls-o violent din mâna clovnului. Mi s-a făcut frică să nu mă muşte. M-am ridicat şi am învârtit-o pe deasupra capului, după care am izbit-o cât am putut de tare de perete.
— Georges!
Glasul Aurorei. Urlând. Am deschis ochii. Copiii erau tot în cercul lor. Nici unul nu se mişcase de la locul lui. Clovnul îşi apăra faţa cu braţele şi se dădea încet înapoi, spre fereastră.
Ţineam în mână trupul păpuşii, strivindu-i în palmă capul. Copiii s-au ridicat fiecare cum a apucat. Louise plângea. Aurore i-a adunat pe culoar de parcă ar fi evacuat clasa. Peste tot erau numai foc, fum, mii şi mii de sirene şi gloanţe care şuierau în toate direcţiile. Clovnul îşi scosese peruca albastră şi nasul roşu.
— Vă rog să nu-mi faceţi rău!
Era o femeie. Care fugea. Care se scurgea lent pe lângă zid fără să mă scape din ochi. Mă aplecasem înainte. Am dat drumul marionetei. Am privit încăperea golită, ghirlandele prinse de tavan, farfuriile de carton de pe masă, paharele înstelate, şerveţelele împodobite, desenele de pe baloane. Apoi în oglindă, deasupra şemineului. La rictusul buzelor, la ochii ascunşi sub casca de război.
        
(...)
N-aveam decât un loc verde prin preajmă, parcul Monceau. Nici vorbă de vreo locuinţă de vacanţă, de vreo proprietate prin altă parte, de vreo casă la ţară unde timpul trece altfel. În după-amiaza zilei de duminică 2 octombrie 1983, pentru întâia oară de la ieşirea mea din spital, Aurore mi-a lăsat-o în grijă pe Louise. Îi ţineam mâna în mâna mea. Mergeam pe aleile parcului şi ne uitam la frunzele golite de sevă. Încet, în ritmul fetiţei, uimindu-mă la fiecare pas al ei.
Am legănat-o într-un balansoar verde, din metal. După care şi-a dorit să vadă raţele, apoi poneii. Mi-a cerut de Crăciun o bicicletă ca a băieţelului care pedala în faţa noastră. Am cumpărat două bilete la carusel. S-a aşezat într-o maşinuţă din lemn scorojit, apoi pe un cal sinistru. Mă aflam alături de mame şi de taţi plini de grijă şi de iubire. De fiecare dată când trecea pe dinaintea mea, ridicam o mână strigând-o pe nume. Cum făceau şi ceilalţi. Mimam rolul de tătic. Mă vedeam aplecat spre platforma turnantă, cu mu-zica ei tristă. Mi se strângea inima uitându-mă la toate aceste fiinţe vii. Un bărbat îşi poza fiul. O mamă ştergea genunchii copilului ei. Louise voia o îngheţată. Eram de acord cu tot ce spunea. Privirile ni se încrucişau arareori. Făceam gesturi prea largi.
— Louise se teme de tine, îmi spusese Aurore.
În faţa chioşcului cu bomboane, două femei se uitau urât una la alta. Una ajunsese în faţă, celeilalte nu i se părea normal. Îi reproşa că o luase înaintea cozii.
— Ştii ceva? Mai du-te şi tu naibii!
M-am aşezat în spatele lor. Turbam. Respiram rar. Trebuia să mă calmez. Două femei îşi declarau război pentru nişte dulciuri, într-o duminică liniştită, pe timp de pace. Am coborât fruntea şi mi-am lăsat ochii în pământ. Am încercat să ascult altceva, ţipetele copiilor, fluierul gardianului care păzea spaţiile verzi, notele triste ale caruselului de lemn. Louise a vrut o îngheţată de ciocolată. Cupa însă era prea mare, stătea în echilibru pe cornetul gofrat, aşa că, după câţiva paşi, a căzut, zdrobindu-se la picioarele noastre. Louise a încremenit uluită, uitându-se ba la bulgărele de îngheţată, ba la cornetul gol, apoi iar la îngheţată. A început să plângă. Nu realizasem niciodată cât era de mică şi, în consecinţă, realizam acum, privind-o îmbrăcată în impermeabilul lung, albastru, cu chipul înghiţit de glugă. Lacrimile i se scurgeau pe obraji, picioarele îi erau ascunse de impermeabil, o şosetă se lăsase în jos, pantalonii roz îi veneau prea scurţi. Plângea. Îmi doream să nu-i mai aud supărarea. M-am lăsat pe vine. Doar pentru o îngheţată? Nu e nimic grav. Ce copil plânge pentru o îngheţată? Îţi dai seama, doar pentru o cupă de îngheţată? Nu ţi-e ruşine? Am prins-o de umeri. Nu mă asculta. I-am smuls cornetul gol din mână şi am şters cu el pe jos adunând cupa de ciocolată strivită, pietricele şi praf. După care i-am întins fără menajamente darul:
— Ţine-aici! Ia şi mănâncă! Hai odată, mănâncă-ţi îngheţata!
Cei din preajmă se uitau la mine. Am dat peste privirea înfuriată a unei mame. Louise a început să meargă cu spatele şi s-a împiedicat de ceva. Jur că nu am atins-o. S-a încurcat în propriile picioare. A căzut cu faţa în jos şi mâinile la spate. S-a izbit de pământ cu fruntea şi obrazul. Am ridicat-o fără să stau pe gânduri. Plângea de uluire şi durere. Îşi striga mama. Se umpluse de sânge. Fruntea şi pomeţii îi erau julite. Am îndepărtat una câte una pietricelele care i se înfipseseră în carne. Repetam că a căzut, că nu am împins-o eu, că nu aveam nici o vină, că alunecase, că se încurcase în propriile picioare. Că a făcut un pas greşit. Oricui i se poate întâmpla să facă un pas greşit! Şi-apoi, ce idee, să pui pietriş pe jos, într-un parc pentru copii!
Am luat-o în braţe. I-am şters rănile cu mâneca. Pe bune chiar nu e nimic! Nişte biete crestături, julituri care nici nu se văd, cum capeţi în recreaţie, în curtea şcolii. Am fugit cu ea până acasă. Pe drum, de trei ori am fost nevoit să-mi mai trag sufletul. Eram nebun de mânie. Auzi, să adun îngheţata de pe jos! Năvălisem cu cizmele peste amărăciunea ei. Ţipasem că prin alte părţi, în leagăne, bebeluşii aveau beregatele tăiate. Că fuseseră hăcuiţi copii, tăiaţi în bucăţi, sfâşiaţi, zdrobiţi cu pietre. Şi-acum ce făcea fii-mea? Bâzâia pentru o împuţită de îngheţată? Asta-i era drama? O cupă de îngheţată căzută dintr-un cornet de biscuit? Mizeriile de două parale ale păcii mă scârbeau. Un bărbat a înaintat spre noi şi m-a rugat să mă calmez. M-am ridicat ca o fiară. A dat înapoi fără să mai scoată o vorbă. Asta e problema voastră? Cupele de îngheţată? Genunchii juliţi? Părul încurcat după baie? Astea vă sunt vieţile? Duminicile astea trăsnind a zi de luni? Adunăturile astea de familii? Râsetele din fotografii? Amărăşteana asta de fericire? Louisei îi era frică de mine şi atunci am răpit-o din ghearele nisipului, ale parcului, ale străzii, ale duminicii. Şi am alergat cu ea în braţe până acasă, s-o pun la adăpost.
Aurore a luat fetiţa în braţe. Ea i-a spus că a căzut. Că asta era tot. Că s-a dat în balansoar, în carusel, că a văzut răţuştele, poneii şi că frunzele erau roşii. Băgase şi trei castane în buzunar, pentru educatoare. De îngheţată nu a zis nimic. Absolut nimic. Alunecase. Când maică-sa a dat drumul la apă în cadă, Louise m-a rugat s-o ajut eu. Am dus-o în baie. Şi-a aruncat jucăriile în apa călduţă. Am privit-o aşezat pe marginea căzii. I se umflase ochiul. Zgârietura ne-însemnată de pe frunte era o rană în toată regula. Din cauza mea. Eu o făcusem. Eu îmi învineţisem fata. I-am zâmbit. Am tamponat-o uşor cu un pic de apă, apoi i-am frecat mâinile, picioarele, trupul. Am întins-o în cadă ca să-i spăl părul. Şampon cu aromă de fragi. Şi, ca de fiecare dată, aceleaşi cuvinte:
— Te ustură ochii?
— Nu, nu mă ustură.
Am învelit-o în prosop şi am dus-o în dormitor. Mă dădeam în vânt după clipele acelea, după senzaţia aceea de umed lipindu-se de mine – părul pe faţă, braţele în jurul gâtului. Am ales împreună o pijama.
— Mi-o pun singură.
Am luat-o de mână să mergem în bucătărie. Nu mai făcusem niciodată asta. Sigur, o luam de mână când cobora pe trotuar, la poarta grădiniţei, chiar înainte să se sune, dar nu şi pe coridor, să mergem împreună prin casă. Aurore mi-a întâlnit privirea. Surâdea. A lăsat cartea pe măsuţă. Tatăl şi fiica păşeau mână în mână pe covorul împletit din drobiţă de pe culoar. A venit după noi în bucătărie. Louise cerea iar şi iar melcişori. Am adăugat două felii subţiri de jambon. A mâncat fără nici o grabă, sorbind zgomotos apă după fiecare înghiţitură de mâncare. M-am aşezat pe un scăunel şi am privit-o. Lipită de spatele meu, Aurore mi-a trecut braţele pe după umeri. Şi m-a sărutat tandru pe gât. Nu mai făcuse niciodată gestul acela.
— Sunteţi îndrăgostiţi? ne-a întrebat copilul. Am zâmbit. Aurore a plecat în dormitor.
— Mă duc la culcare. Vii şi tu?

M-am aşezat alături de Louise, pe marginea patului, ca să-i spun basmul de noapte bună. Lăsasem aprins becul din baie. Respiram cu dificultate. Îi priveam chipul rănit, mâi-nile, părul, îi furam ultimele imagini dinainte să adoarmă. Ochii i se pierdeau în somn. Şi-a băgat degetul în gură. S-a întors cu spatele. Am mai citit o pagină. Un iepure alb alerga între cer şi ninsoare, fără a fi aflat că existau şi culori. Louise dormea. Am închis cartea. Am intrat în living. M-am aşezat pe jos, în semiîntuneric, cu spatele lipit de zid. Şi cred că am început să picotesc.
Pe la patru, m-am întors în dormitorul fetiţei. M-am aplecat spre ea, ca în fiecare noapte de când mă întorsesem din Liban. I-am pus palma pe fruntea călduţă, pe piept. Ca în fiecare noapte, i-am căutat bătăile rapide, de animăluţ, ale inimii, sângele pulsând la baza gâtului. Ca în fiecare noapte, i-am ascultat respiraţia, i-am adulmecat aroma. Ca în fiecare noapte, mi-a fost teamă ca fetiţa mea să nu moară până la venirea zorilor.
După care m-am dus în dormitorul nostru. Aurore dormea pe spate, cu gura deschisă. Aprinsese o lumânare. Lumânarea noastră.

(fragmente din romanul “Al patrulea zid” de Sorj Chalandon. Traducere din franceză de Doru Mareş. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Editura Humanitas Fiction,  2014)