AVANPREMIERĂ Fragmente din romanul „Lincoln între vieţi”, de George Saunders
0Romanul „Lincoln între vieţi” de George Saunders, a apărut la editura Humnitas. Lansarea are loc miercuri, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmgiu. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, fragmente din cartea lui Saunders, premiată cu Man Booker Prize 2017 şi considerată de cricitici „hipnotizantă, dantescă, o răscolitoare baladă americană”.
Personajele din „Lincoln între vieţi” vin de la Casa Albă, de pe câmpul de luptă, din conace opulente şi cocioabe povârnite, din bordeluri şi biserici, de sub cerul liber sau de sub lacătul închisorii. Ele se adună într-un purgatoriu straniu (Bardo, în mitologia tibetană), unde se dedau şi actelor de penitenţa, dar şi ritualurilor scandaloase. Umanizate de suferinţa şi egale înaintea morţii, personajele acestea compun o galerie pitorească şi pestriţa, în faţa căreia tu, cititor, treci de la compasiune la hohote de râs şi înapoi.
Dacă acţiunea din Ulise se petrece într-o singură zi din 1904, cea din Lincoln între vieţi se desfăşoară într-o singură noapte din 1862 şi într-un singur loc: cimitirul din Georgetown, unde este adus Willie, fiul de 11 ani al preşedintelui american Abraham Lincoln. America are aproape un an de război civil, cu alaiul lui de drame, nemulţumiri, sacrificii, suferinţe şi aspiraţii înecate în sânge. Dar de fapt sunt mai multe Americi în romanul lui Saunders.
Cea a recepţiilor sofisticate de la Casa Albă, care sfidează năprasna războiului, cea a relatărilor din presa şi literatura vremii şi cea din cimitirul din Georgetown, unde în jurul lui Willie Lincoln se învârt personaje de toate felurile: soldaţi fanfaroni, prostituate arţagoase, reverenzi sfioşi, soţi priapici, negri cu statut umil şi filfizoni ceremonioşi.
Într-o rapsodie polifonică fără egal în literatura de azi, ei spun cu toţii povestea unei ţari al cărei destin se află la răscruce şi a unui spaţiu plasat între vieţi, unde revoltaţii refuză să-şi admită sfârşitul şi se cred simpli suferinzi în aşteptarea vindecării. Lincoln între vieţi, primul roman al lui George Saunders, este proba de măiestrie a unui virtuoz care poate mânui o sută de sfori într-o armonie absolută.
-FRAGMENTE-
– Fragmente –
„XVI. Un individ nespus de înalt şi neîngrijit îşi croia drum spre noi prin întuneric.
hans vollman
Era ceva foarte neobişnuit. Orele de vizită trecuseră; poarta din faţă trebuia să fie încuiată.
reverendul everly thomas
Băiatul fusese adus abia în ziua aceea. Altfel spus, mai mult ca sigur că bărbatul era deja aici –
robert bevins iii
De puţin timp.
hans vollman
Din cursul după‑amiezii.
roger bevins iii
Extrem de neobişnuit.
reverendul everly thomas
Distinsul domn părea pierdut. De câteva ori s‑a oprit, s‑a uitat în jur, s‑a întors pe unde venise, a pornit în altă direcţie.
hans vollman
Plângea încetişor.
roger bevins iii
Nu plângea. Prietenul meu nu‑şi aminteşte bine. Respira greu. Nu plângea.
hans vollman
Plângea încetişor, iar tristeţea îi era adâncită de supărarea crescândă că se rătăcise.
roger bevins iii
Se mişca ţeapăn, de parcă s‑ar fi temut să calce.
reverendul everly thomas
Ţâşnind din pragul uşii, băiatul a rupt‑o la fugă spre bărbat, cu faţa năpădită de bucurie.
roger bevins iii
Care s‑a transformat în consternare când bărbatul nu l‑a luat în braţe, aşa cum ţi‑ai fi zis că avea obiceiul.
reverendul everly thomas
Băiatul trecând în loc de asta prin bărbat, pe când acesta continua să se apropie de casa de piatră albă, plângând.
roger bevins iii
Nu plângea. Se stăpânea foarte bine şi se deplasa cu mare demnitate şi cu siguranţa că
– hans vollman
Ajunsese la mai puţin de cincisprezece metri şi se îndrepta direct spre noi.
roger bevins iii
Reverendul a sugerat să ne dăm din calea lui.
hans vollman
Reverendul nutrind sentimente puternice despre cât de nepotrivit este să laşi pe cineva să treacă prin tine.
roger bevins iii
Bărbatul a ajuns la casa de piatră albă şi a intrat cu o cheie, pentru ca după el să intre şi băiatul.
hans vollman
Domnul Bevins, domnul Vollman şi cu mine, îngrijoraţi ca nu cumva să i se întâmple ceva băiatului, ne‑am postat în pragul uşii.
reverendul everly thomas
Atunci bărbatul a făcut ceva – nu prea ştiu cum să –
hans vollman
Era un individ masiv. Şi, se pare, destul de puternic. Îndeajuns de puternic ca să fie în stare să scoată –
reverendul everly thomas
Bolnăvelnicul băiatului.
hans vollman
Bărbatul a tras bolnăvelnicul afară din nişa lui din zid şi l‑a pus jos.
roger bevins iii
Şi l‑a deschis.
hans vollman
Îngenunchind în faţa bolnăvelnicului, bărbatul şi‑a aţintit privirile asupra a ceea ce –
reverendul everly thomas
S‑a uitat la băiatul culcat pe spate în bolnăvelnic.
hans vollman
Da.
reverendul everly thomas
Abia în clipa aceea a plâns.
hans vollman
XVII. Am ajutat la spălarea şi la îmbrăcarea lui, iar pe urmă l‑am întins pe pat, moment în care a intrat domnul Lincoln. N‑am văzut niciodată un om atât de dărâmat de durere. S‑a apropiat de pat, a dat la o parte pătura de pe chipul copilului său şi l‑a privit multă vreme, iubitor şi grav, murmurând: „Bietul meu băiat, a fost prea bun pentru pământul ăsta. Dumnezeu l‑a che mat acasă. Ştiu că‑i e mult mai bine în ceruri, dar l‑am iubit ca pe ochii din cap. E greu, e cumplit de greu să‑ţi moară!“
Keckley, op. cit.
Era favoritul tatălui. Erau foarte apropiaţi – îi vedeai adeseori ţinându‑se de mână.
Kecley, op. cit.; relatarea lui
Nathaniel Parker Willis.
Semăna leit cu tatăl lui atât ca magnetism al personalităţii, cât şi ca însuşiri şi gusturi.
Din „Fiii lui Lincoln“
de Ruth Painter Randall.
Era copilul în care Lincoln investise cele mai afectuoase speranţe; o mică replică în oglindă, cum s‑ar spune, căreia putea să‑i vorbească sincer, deschis şi cu toată încrederea.
Din „Trăgând linie: Memorii ale unui om dinăuntru
în timpuri grele“ de Tyron Philian.
Will era imaginea fidelă a domnului Lincoln în toate cele, până şi în felul cum îşi ţinea capul uşor înclinat spre umărul stâng.
Burlingame, op. cit; relatarea unui
vecin din Springfield.
Simţi atâta iubire pentru micuţi, atâta bucurie pentru că vor putea să cunoască tot ce e frumos în viaţă, atâta afecţiune pentru însuşirile care se manifestă unic în fiecare: manierismele bravadei, ale vulnerabilităţii, ticurile verbale, greşelile de pronunţie şi aşa mai departe; mirosul părului şi al capului, felul cum îi simţi mânuţa într‑a ta – iar pe urmă afli că micuţul s‑a dus! Rămâi trăsnit la gândul că o lovitură atât de brutală s‑a produs într‑o lume care păruse până atunci atât de binevoitoare. Din neant s‑a întrupat o mare iubire; acum, după ce izvorul ei nu mai există, iubirea aceea, căutătoare şi bolnavă, se preschimbă în cea mai cumplită suferinţă pe care ţi‑o poţi închipui.
Din „Eseu despre pierderea unui copil“
de dna Rose Milland.
„E cea mai grea încercare din viaţa mea“, i‑a mărturisit el infirmierei, iar pe urmă, pradă revoltei, bărbatul acesta copleşit de grijă şi de necazuri a strigat în gura mare: „De ce asta? De ce asta?“
Din „Abraham Lincoln: băiatul şi
bărbatul“ de James Morgan.
Hohote de plâns i‑au oprit vorbele în gât. Şi‑a îngropat capul în mâini, iar trupul lui înalt s‑a clătinat de tulburare. Am rămas la capul patului, cu ochii înotând în lacrimi, privindu‑l pe bărbat cu o uluire tăcută şi pătrunsă de veneraţie. Jalea îl vlăguise şi făcuse din el un copil slab şi neajutorat. Nu mi‑ar fi dat vreodată prin cap că firea lui colţoasă putea să se înduioşeze într‑atât. N‑o să uit niciodată clipele acelea solemne – geniul şi măreţia plângându‑l pe idolul pierdut al iubirii.
Keckley, op. cit.
XIX. Pe la amiază, Preşedintele, doamna Lincoln & Robert au coborât şi l‑au vizitat pentru ultima oară împreună pe cel pierdut şi iubit. Au dorit să nu existe nici un martor al ultimelor lor clipe de tristeţe în casa aceea, alături de copilul & fratele lor mort. Au rămas aproape o jumătate de oră. Pe când stăteau acolo, s‑a pornit una dintre cele mai puternice furtuni cu ploaie & vânt care se abătuseră asupra oraşului în ultimii ani, şi cumplita furtună de afară părea aproape la unison cu furtuna suferinţei din suflete.
Din „Martor al tinerei republici: jurnalul unui yankeu,
1828–1879“ de Benjamin Brown French,
editat de D.B. Cole şi J.J. McDonough.
În jumătatea de oră cât familia a rămas singură cu băieţelul mort, fulgerul a despicat cerul întunecat afară, tunetul cumplit ca un foc de artilerie a făcut să tremure farfuriile, iar vânturile violente au năvălit dinspre sud‑vest.
Epstein, op. cit.
Prin holurile spaţioase s‑au auzit în seara aceea sunete de jale adâncă, nevenind însă toate dinspre camera unde doamna Lincoln se prăbuşise neconsolată pe pat; se auzeau şi vaietele mai profunde ale Preşedintelui.
Din „Zece ani la Casa Albă“
de Elliot Sternlet.
A trecut un secol şi jumătate, dar tot pare o mojicie să zăboveşti asupra acelei scene cumplite – şocul, neîncrederea tânguitoare, strigătele înnebunite de jale.
Epstein, op. cit.
XX. Distinsul domn, neîngrijit, se afera acum deasupra formei micuţe, mângâindu‑i părul, bătând‑o uşor pe mâinile fără culoare, ca de păpuşă, şi rearanjându‑i‑le.
roger bevins iii
În timp ce băiatul stătea alături, îndemnându‑şi febril tatăl să se uite la el, să aibă grijă de el şi să‑l mângâie pe el.
reverendul everly thomas
Ceea ce distinsul domn n‑a părut să audă.
roger bevins iii
Apoi această manifestare deja tulburătoare şi necuviincioasă a coborât pe o nouă treaptă de –
hans vollman
L‑am auzit cum trage aer în piept pe reverendul care, în ciuda aparenţelor, nu e uşor de şocat.
roger bevins iii
O să‑l ridice pe copilul ăla, a spus reverendul.
hans vollman
Şi chiar asta a făcut.
Bărbatul a ridicat mogâldeaţa din –
roger bevins iii
Bolnăvelnic.
hans vollman
Bărbatul s‑a aplecat, a ridicat mogâldeaţa din bolnăvelnic şi, cu o graţie surprinzătoare pentru cineva atât de şubred, s‑a aşezat imediat pe jos, strângând‑o în braţe.
roger bevins iii
Cufundându‑şi capul între bărbia şi gâtul mogâldeţei, distinsul domn a plâns, la început stăpânindu‑se, apoi fără oprelişte şi dând frâu liber emoţiilor.
reverendul everly thomas
Pe când băiatul păşea încolo şi încoace pe lângă el, părând foc de supărat.
hans vollman
Preţ de aproape zece minute, bărbatul a ţinut –
roger bevins iii
Corpul bolnav.
hans vollman
Băiatul, scos din fire din cauză că i se refuza atenţia care simţea că i se cuvine, s‑a apropiat şi s‑a sprijinit de tatăl lui, în timp ce tatăl continua să ţină şi să legene încet –
reverendul everly thomas
Corpul bolnav.
hans vollman
La un moment dat, înduioşat, am plecat de acolo şi mi‑am dat seama că nu eram singuri.
roger bevins iii
Afară se strânsese multă lume.
reverendul everly Thomas
Tăceau cu toţii.
roger bevins iii
În timp ce bărbatul continua să‑şi legene încet copilul.
reverendul everly thomas
Pe când, în acelaşi timp, copilul lui se sprijinea tăcut de el.
hans vollman
Pe urmă distinsul domn a început să vorbească.
roger bevins iii
Băiatul şi‑a trecut familiar un braţ pe după gâtul tatălui, aşa cum făcuse probabil de multe ori, şi s‑a dat mai aproape, până când capul i s‑a atins de al tatălui, ca să audă mai bine cuvintele pe care le şoptea bărbatul în gâtul –
hans vollman
Simţind atunci că‑l îneacă supărarea, băiatul a început să –
roger bevins iii
Băiatul a început să‑şi facă intrarea.
hans vollman
Cum s‑ar zice.
roger bevins iii
Băiatul a început să‑şi facă intrarea; n‑a trecut mult şi a intrat cu totul, iar în clipa aceea bărbatul a reînceput să plângă, de parcă şi‑ar fi dat seama că ţinea în braţe ceva ce nu mai era la fel ca înainte.
reverendul everly thomas
Era prea mult şi prea personal, aşa că am ieşit de acolo şi am plecat de unul singur.
hans vollman
Şi eu la fel.
roger bevins iii
Eu am rămas pe loc, stană de piatră, şi am spus multe rugăciuni.
reverendul everly thomas
XXI. Cu gura la urechea viermelui, Tata a zis:
Ne‑am iubit mult, dragă Willie, dar acum, din motive pe care nu le putem înţelege, legătura asta a fost distrusă. Numai că legătura noastră nu poate fi distrusă niciodată. Cât o să trăiesc, o să fii mereu cu mine, copile.
Pe urmă a hohotit
Dragul meu tată plângând Era greu de privit Şi oricât l‑aş fi mângâiat & sărutat & încercat să‑l alin, nu i‑a făcut
Ai fost o bucurie, a zis. Te rog să ştii asta. Să ştii c‑ai fost o bucurie. Pentru noi. În fiecare clipă, în fiecare anotimp, ai fost un – ai făcut o treabă bună. O treabă bună în a te face plăcut celorlalţi.
Să le spună pe toate astea viermelui! Ce mult aş fi vrut să mi le spună mie Şi să‑i simt ochii asupră‑mi Aşa că mi‑am zis, pe legea mea, o să‑l fac să mă vadă Şi am intrat N‑a fost greu deloc Ba chiar a fost bine De parcă într‑un fel aş fi aparţinut
Acolo înăuntru, ţinut atât de strâns, făceam acum parte întru câtva şi din Tata
Şi‑mi dădeam seama exact ce era
Simţeam felul cum îşi ţinea picioarele lungi Cum e să ai barbă Să simţi gust de cafea în gură şi, deşi nu gândeam chiar prin cuvinte, să ştiu că felul cum l‑am simţit în braţe mi‑a făcut bine. Mi‑a făcut. Oare e greşit? Profan? Nu, nu, e al meu, e al nostru şi prin urmare trebuie să fiu şi eu, în sensul ăsta, un zeu pentru el; în ce‑l priveşte, s‑ar putea să decid eu ce e mai bine. Şi cred că asta mi‑a fost de folos. Îmi aduc aminte de el. Din nou. Cine a fost. Într‑un fel, uitasem deja. Dar ia uite: dimensiunile exacte, costumul care i‑a păstrat mirosul, bucla de pe frunte între degetele mele, greutatea familiară de când adormea în salon şi‑l duceam pe sus în –
Mi‑a făcut bine.
Cred că da.
E secret. Un strop de slăbiciune secretă, care mă sprijină; sprijinindu‑mă, mă ajută să‑mi crească şansele să‑mi fac datoria în celelalte chestiuni; grăbeşte sfârşitul perioadei ăsteia de slăbiciune; nu face rău nimănui; prin urmare, nu e ceva greşit şi am să plec de aici cu această hotărâre: o să mă pot întoarce ori de câte ori o să vreau, nespunând nimănui, acceptând orice ajutor pe care l‑aş putea primi, până când n‑o să mă mai ajute deloc.
Apoi tata şi‑a atins capul de al meu.
Dragul meu băiat, a spus, o să mă‑ntorc. Îţi promit.
willie lincoln” (Copyright: Editura Humanitas)
George Saunders (1958, Amarillo,Texas) a absolvit în 1981 Colorado School of Mines, a lucrat ca inginer în Sumatra un an şi jumătate, după care s-a întors în Statele Unite, angajându-se pe rând portar, vânzător, reparator de acoperişuri şi muncitor într-un abator. În 1988 a absolvit masteratul de scriere creativă de la Syracuse University. Între 1989 şi 1996 a fost mai întâi scriitor tehnic, apoi inginer geofizician, iar din 1996 predă scriere creativă la Syracuse University. Saunders a debutat în 1986 cu o povestire, „A Lack of Order in the Floating Object Room“, publicată în Northwest Review. Primul lui volum de proză scurtă, CivilWarLand in Bad Decline: Stories and a Novella (1996), a inspirat, încă de la apariţia sa, o întreagă generaţie de scriitori americani; i-au urmat alte patru: Pastoralia: Stories and a Novella (2000; în curs de apariţie la Humanitas Fiction), The Brief and Frightening Reign of Phil (2005), In Persuasion Nation (2006) şi Tenth of December (2013). Saunders a mai semnat o carte pentru copii, The Very Persistent Gappers of Frip (2000), şi un volum de eseuri, The Brainded Megaphone (2007). Primul lui roman, Lincoln între vieţi (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction, 2018), a câştigat Man Booker Prize. Pentru proza sa scurtă, i-au fost decernate numeroase premii: de patru ori National Magazine Award for Fiction (1994, 1996, 2000, 2004), World Fantasy Award for Best Short Story (2005), PEN / Malamud Award for Excellence in the Short Story (2013), The Story Prize (2013), Folio Prize (2014). În 2006, i-au fost acordate Guggenheim Fellowship şi MacArthur Fellowship, iar în 2009 a primit American Academy of Arts and Letters Award in Literature. George Saunders a fost inclus de publicaţia Time printre cele mai influente 100 de personalităţi din lume. Publică articole şi eseuri în The New Yorker, Harper’s Magazine, Esquire, GQ şi The New York Times Magazine.