AVANPREMIERĂ „Fetiţa care nu zâmbea niciodată", un roman despre Nadia Comaneci, lansat la Cărtureşti

AVANPREMIERĂ „Fetiţa care nu zâmbea niciodată

Nadia Comaneci

Pe 25 septembrie, de la ora 18.30, va fi lansat in Libraria Cărtureşti-Verona volumul „Fetita care nu zambea niciodata”, de Lola Lafon, o carte despre gimnasta Nadia Comaneci, publicată de Editura Trei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Scriitoarea franceză Lola Lafon  (39 de ani) se întâlneşte cu cititorii din România, joi 25 septembrie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. Alături de Lola Lafon, la evenimentul de lansare a romanului „Fetiţa care nu zâmbea niciodată“, se vor afla Luminiţa Paul (jurnalist), Svetlana Cârstean (scriitoare) şi Magdalena Mărculescu (director editorial al Editurii Trei).

„Fetita care nu zambea niciodata” nu este o reconstituire istorica a vietii Nadiei Comaneci. Datele, locurile si evenimentele au fost respectate, insa, Lola Lafon a ales sa completeze golurile povestirii. Schimbul de pareri dintre autoare si gimnasta este doar o fictiune, un mod de a reda parcursul Nadiei intre 1969 si 1990.

Cartea Lolei Lafon (foto) analizeaza pretul succesului in lumea gimnasticii, o lume in care corporalitatea devine element cheie, exploatat intens atat de media, cat si de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei imagini.


Ideea cartii s-a nascut din fascinatia scriitoarei pentru destinul miraculos al Nadiei, fetita care, la paisprezece ani, a înregistrat la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, o performanta incredibila, fiind prima gimnasta din lume care a primit nota 10.

Impotriva vointei sale, Nadia a devenit mandria unei natiuni: Romania, care in anii ’80, incerca sa convinga Occidentul cu privire la atitudinea sa antisovietica singulara din inima Balcanilor.

Nadia a fost idolul pop al sportului în Vest si „cea mai tanara eroina comunista“ in Est. A fost „zeita de la Montreal“, copilul unei tari cunoscute doar din pricina lui Dracula si a dictatorului care o conducea. 

   “... nu este asadar povestea unui dictator, ci aceea a unui trup-valiza pe care arbitri, presedinte si dresori diversi si-l disputa si si-l smulg unul altuia sub pretextul ca-l protejeaza. Un nou episod din acest film mut, pasiunea lor devoratoare pentru o fata careia nimeni nu-i cere parerea. Ceea ce ofera ea de ani in sir nu are nevoie de cuvinte, poate. Ea este, fara indoiala, intraductibila,” spune autoarea Lola Lafon.

Romanul „Fetita care nu zambea niciodata” (Actes Sud) a fost recompensat in 2014 cu Prix de la Closerie des Lilas, Le prix Ouest France / Etonnants Voyageurs, Grand Prix de l'héroïne Madame Figaro, Prix Littéraire d'Arcachon, Prix des lecteurs de Levallois.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

"Câţi ani are, îl întreabă, neîncrezătoare, arbitra principală pe antrenor. Răspunsul acesta, 14, îi dă un fior. Execuţia fetiţei de mai înainte răstoarnă desfăşurarea cifrelor, a cuvintelor şi a imaginilor. E ceva ce-ţi depăşeşte puterea de înţelegere. Nu ştii cum să notezi ce s-a petrecut sub ochii tăi. Fetiţa îşi aruncă greutatea peste umăr, trupul ei subţire îşi face loc în aer şi se cuibăreşte acolo.
Dar de ce nu le-a spus nimeni unde trebuie să se uite, protestează furioşi cei care ratează momentul când, pe cei zece centimetri de lăţime ai bârnei, Nadia se aruncă înapoi şi, cu braţele încrucişate, îi dă un şut lunii, săritură în gol, şi-şi întorc feţele unii spre alţii, a înţeles cineva, tu ai înţeles?
Panoul electronic afişează numele COMĂNECI NADIA, ROMÂNIA, urmat de numărul ei de ordine 73 şi, la notă, nimic.
Toată lumea aşteaptă. Palide, gimnastele sovietice umblă de colo-colo pe culoarul rezervat antrenorilor şi concurentelor care şi-au terminat evoluţia. Ele ştiu. Coechipierele din România par deznădăjduite. Dorina şi-a împreunat mâinile. Mariana murmură vorbe fără şir, o alta stă prăvălită, cu ochii închişi; Nadia, puţin mai încolo, cu coada de cal în dezordine, nu aruncă nicio privire spre tabela de marcaj. Mai întâi îl vede pe el în picioare, pe Béla, antrenorul, cu braţele ridicate spre cer, cu capul dat pe spate; îşi întoarce în sfârşit privirea şi-şi descoperă nota, acel teribil 1 în loc de 10 înscris cu cifre luminoase în faţa camerelor de televiziune din lumea întreagă. Unu virgulă zero zero. Se gândeşte la posibile greşeli, poate revenirea din periculosul salt înapoi n-a fost destul de stabilă, ce-a putut să facă oare ca să merite asta? Béla o strânge în braţe, nu te necăji, scumpo, o să depunem contestaţie. Dar atenţia îi e atrasă de unul dintre arbitrii din juriu. Pentru că suedezul se ridică în picioare. Pentru că are ochii în lacrimi nu-şi poate dezlipi privirea de la ea. Şi toţi vor povesti această clipă de atâtea şi atâtea ori, încât ea nu mai e sigură că a trăit-o aievea, poate a văzut-o la televizor, poate că acel episod a fost scris pentru vreun film.
Publicul e în picioare şi din cele optsprezece mii de trupuri se iscă furtuna, picioarele vuiesc ritmic izbind podeaua, iar suedezul, acoperit de vacarmul acela, vorbeşte pe muteşte, mii de flash-uri formează o ploaie de sclipiri inegale, ea îl zăreşte pe suedez, ce face oare, îşi răsfiră degetele şi lumea întreagă filmează mâinile arbitrului îndreptate spre ea. Atunci, fetiţa desface şi ea mâinile, cere o confirmare, e… 10? Iar el dă blajin din cap, păstrându-şi degetele răsfirate în faţa ochilor, sute de camere îi ascund copila, puştoaicele din echipa României ţopăie în jurul ei, da, iubire, da, unu ăsta virgulă zero zero e 10.


Tabela se roteşte încet de la stânga la dreapta, dinspre juriu spre public trecând pe lângă gimnaste, afişând acel 1 care trebuie înţeles drept 10. O virgulă care s-a mutat de la locul ei. Sau mai degrabă o virgulă care refuză cu încăpăţânare să se mute la locul ei. Un bărbat aleargă între presă şi juriu, îmbrăcat cu tricoul oficial JEUX DE MONTRÉAL 1976, năclăit de transpiraţie la subsuori, ştergându-şi de zor fruntea. Şefa arbitrilor îi face semn să se apropie, e prea mult zgomot, ceva a stricat mecanismul, vă spun, fluierăturile îi obligă să se aplece unul spre celălalt, glumiţi sau ce? Întreaga planetă filmează, e prima zi a competiţiei! Unde a dispărut tipul de la Longines? Inginerul responsabil cu tabelele de marcaj încearcă să sară peste jurnaliştii îngenuncheaţi în jurul fetiţei şi să ajungă la masa unde se află arbitrii care gesticulează: sistemul dumitale nu merge! Iar el îi zice reprezentantului Comitetului Olimpic Internaţional (CIO), care îşi astupă o ureche ca să-l poată auzi: la celelalte competiţii merge, MERGE, computerul e infailibil, l-aţi stricat voi, şi arată cu degetul spre arbitri. Dar totul s-a schimbat, nimeni nu se mai uită la el, arbitrii au devenit spectatori, plâng şi o ovaţionează pe micuţa care s-a aşezat lângă antrenorul ei, cu spatele îngust către aparatura senilă şi îmbufnată: unu virgulă zero zero.
La pauză se adună toţi. OK. Nu cumva România (sau cineva din echipă) a avut acces la computere? Să fi înghiţit cumva concurenta vreun produs care, poate, perturba sistemul? Ai luat-o razna, băiete, spui asta ca să scapi basma curată, zău aşa, e de necrezut! Dăm vina unul pe altul. Comitetul Olimpic ne asigurase în timpul şedinţelor pregătitoare că nu există nota 10 la gimnastică, protestează inginerii de la Longines, pe care presa îi botează în zeflemea echipa „unu virgulă zero zero“. La ora 13:40 avem verdictul: baza de date a fost dată peste cap ca urmare a înregistrării unor note neobişnuit de mari. Puştoaica a dereglat computerul. Până a doua zi, sistemul trebuie adaptat la copilă. Se apasă pe butoane, se execută programe. Trebuie adaugată o cifră. Trebuie mutată virgula. Care e probabilitatea ca ea să-şi repete isprava, credeţi că se va petrece „chestia
asta“ şi mâine? Nu ştiu, răspunde arbitrul englez. Nu ştiu, răspunde arbitrul cehoslovac. Încearcă să-şi imagineze figuri care ar merita un 10 la bârnă. Nu reuşesc. Nimeni n-a avut vreodată 10 la gimnastică, la Jocurile Olimpice. Sunt întrebaţi din nou. Sunteţi siguri că nu v-aţi lăsat influenţaţi de entuziasmul spectatorilor? Nu, spun ei. Au analizat de-a fir a păr mişcările copilei, au încercat să găsească o greşeală cât de mică, dar nimic. Zero greşeli. Mai mult, unii arbitri ar fi dorit să meargă mai sus: să-i dea 11 din 10! 12, zice imediat şi arbitra canadiană. Sau să se inventeze cifre noi! Să se renunţe la cifre!

 

„Dacă Nadia Comăneci s-ar afla în competiţie cu o abstracţiune în locul unor fiinţe umane, i s-ar mai putea da 10?“ este întrebată Cathy Rigby, fostă gimnastă devenită comentatoare a JO pentru postul ABC. „Dacă Nadia ar face ce a făcut, singură, într-o încăpere goală, cred că ar merita tot 10“, răspunde Rigby după ce a reflectat la posibilitatea inventării unor abstracţiuni mai abstracte decât perfecţiunea.
Se încearcă delimitarea evenimentului. Încă de a doua zi dimineaţă, Comitetul Olimpic cere ca Nadia să treacă prin trei controale antidoping suplimentare. Se dezbate. Asistăm la apariţia unei noi generaţii de copii gimnaşti sau ea va fi doar un fenomen singular? E un cutremur geopolitic. Antrenorii sovietici se aleg cu mustrări: n-o să lăsăm România să ne umilească, tovarăşi, o să ne salveze Ludmila! Dar, după-amiază, Ludmila îşi termină demonstraţia la sol într-o poză tragică de statuie, performanţă urmată de aplauze modeste, şi plânge în braţele antrenorului ei sub privirile impasibile ale româncei.

 

Sunt invocate elementele: înoată ea într-un ocean de aer şi linişte? Sportul este respins ca fiind prea brutal, aproape vulgar, în comparaţie cu ceea ce se întâmplă aici, ştergem tot, o luăm de la capăt: ea nu sculptează spaţiul, ea este spaţiul, ea nu transmite emoţia, ea este emoţia. Apare asemenea unui înger, remarcaţi aureola care o înconjoară, un abur de flash-uri isterice, se ridică deasupra legilor, a regulilor şi a certitudinilor, e o maşinărie poetică sublimă care dereglează totul.
Se comentează compoziţia exerciţiului ei: da, e adevărat, Olga, la JO de la München din 1972, o anunţa întru câtva pe Nadia, însă acum ni se oferă şi mai mult! Graţia, precizia, amplitudinea gesturilor, dar şi riscul şi forţa ascunse privirii! Se spune că poate să refacă lanţul mişcărilor de 15 ori la rând. Şi ce osatură… Oase din fir de mătase. Superioară morfologic. Mai elastică.
Se cauta cuvintele potrivite, sunt combinate într-un anumit fel, nu e bine aşa, ci aşa, se încearcă să i se deseneze contururile. Micuţa zână comunistă. Micuţa zână comunistă care nu zâmbeşte niciodată. Cuvântul „adorabilă“ este palid, căci a fost folosit de prea multe ori în ultimele zile şi totuşi aşa stau lucrurile, e dureros de adorabilă, insuportabil de frumoasă. Şi, siliţi s-o privim din poziţia noastră de adulţi, da, simţim dorinţa să ne strecurăm în copilăria ei muncită, să fim cât mai aproape de ea, protejată de costumul mulat pe care nu vezi o urmă de transpiraţie. „O Lolita olimpică de numai 40 de kilograme, o şcolăriţă de 14 ani cu siluetă de băiat, gata să îndeplinească toate comenzile“, scriu ei. Vrem să ne bucurăm de scânteile ei de jucărie magică şi neastâmpărată. Să evadăm din trupurile noastre burduşite cu hormoni lenţi. Puştoaica aţâţă dorinţă, e dezirabilă, oh, dorinţa de a o atinge, de a-i sta alături, o poftă ca un vârtej stăruitor şi apoi, gata, totul s-a terminat, exerciţiul la bârnă a durat 90 de secunde. E contagioasă. Un bilet la finală, care costă de obicei 16 dolari, se revinde acum cu 100 de dolari, căci toată lumea ţine să vadă acrobaţiile înlănţuite în timpul cărora stai cu teamă că trupul acela uşor ca fulgul nu va reuşi să cadă în picioare. Şi când aleargă spre săriturile periculoase cu fermitatea absolută a cărnii strânse în maioul alb, zvâcnetul coatelor îi imprimă o viteză şi mai mare, este acea mecanică fluidă care şi-a depăşit în mod genial sexul, evadată către o copilărie miraculos de lină, superioară.
Perspectiva s-a schimbat. Nadia e un nou început." ( Fetiţa care nu zâmbea niciodată, de Lola Lafon. Traducere din limba franceză de Viorel Vişan. Colecţia Fiction Connection, Editura Trei)

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările