AVANPREMIERĂ Dragostea pentru cărţi a „Femeii de hârtie“

Volumul  "Femeia de hârtie", scris de iordanianul Rabih Alameddine,  publicat în Colecţia Biblioteca Polirom, spune povestea unei femei librar, divorţată, fără copii, având drept Dumnezeu scriitori şi opere faimoase. Adevarul.ro  publică fragmente din exclusivitate din romanul cu multe premii literare internaţionale.

Ajunsă la şaptezeci şi doi de ani, Aaliya, o femeie care nu se simte necesară nimănui, se povesteşte pe sine şi vieţile celor apropiaţi. Locuieşte singură într-un apartament din Beirut, dar casa ei adăposteşte sute de tomuri, cum nimeni din capitala Libanului nu mai are. Divorţată, fără copii, având drept Dumnezeu scriitori şi opere faimoase, femeia a lucrat o viaţă ca librar şi de aproape cinci decenii traduce în fiecare an în arabă una dintre cărţile care au captivat-o. Munca sa nu este destinată altor ochi, căci Aaliya doar creează şi depozitează: traducerile sunt îngropate în cutii şi păstrate în apartament.

Lucrurile se schimbă însă când un dezastru neaşteptat ameninţă cu distrugerea a tot ceea ce Aaliya a însufleţit în lunga-i viaţă. Concentrat, un nebănuit ghid de lectură, romanul cuprinde poveşti cuceritoare despre Beirutul de azi şi cel de ieri, despre războiul civil din Liban, o lume fascinantă ţesută în amintirile unei neobosite cititoare.

„Cred că după ce ai creat pe de-a-ntregul un personaj, dacă scriitorul – şi e vorba de mine, în acest caz – chiar iubeşte personajul cu pricina, faptul se simte. Personajul ajunge să poată fi iubit. Ăsta-i adevărul, rareori găseşti o fiinţă completă de care să nu te îndrăgosteşti. Poate că în răstimpuri îţi vine s-o omori, poate că ai plesni-o şi-ai arunca-o de la etaj, dar tot o poveste de dragoste rămâne. Şi în asta constă, cred eu, ceea ce cuprinde un roman bun.“ Rabih Alameddine

„Femeia de hârtie conţine nenumărate poveşti. Povestea părului albastru şi cea despre măcinarea interioară ce vine cu vârsta, cea despre singurătate şi suferinţă şi îndeosebi povestea despre rezistenţă, despre curajul necesar ca să supravieţuieşti, să rămâi cu mintea zdravănă şi să continui să vezi frumuseţea. Citiţi o dată acest roman, citiţi-l din nou, citiţi alte cărţi, iar după zece ani reveniţi la el şi citiţi-l iarăşi. E o comoară.“ The Independent

„Femeia de hârtie este un poem de iubire absolut unic închinat cărţii şi tenacităţii spiritului feminin. Şi e o izbândă pentru Alameddine, creator al unei cărţi ce merită să stea alături de marile valori ale căror frumuseţe şi forţă romanul său le celebrează.“ Los Angeles Times

RABIH ALAMEDDINE (n. 1959) s-a născut la Amman, în Iordania, şi a crescut în Kuweit şi în Liban. La şaptesprezece ani s-a mutat în Anglia şi apoi în Statele Unite. Pasionat de matematică, a studiat ingineria la University of California din Los Angeles, apoi a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. A publicat până în prezent o antologie de povestiri şi patru romane: Koolaids: Arta războiului (1998), Eu, divinul (2001), Hakawati (2008) şi Femeia de hârtie (2014). În 2002 a fost beneficiarul prestigioasei burse de creaţie Guggenheim. În prezent trăieşte în San Francisco şi în Beirut.

Rabih Alameddine
Femeia de hârtie
Traducere din limba engleză de Mihaela Negrilă
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Actual

FRAGMENT

— Ştii ce vreau.
Nu ştiam. Mi am stors creierul. Despre ce vorbea ? Obişnuia să vrea mereu cărţi, dar nu de ceva vreme. Nu era în stare să articuleze ce voia de la mine, nu şi putea enunţa dorinţa. M am holbat, m am gândit, m am scărpinat, la propriu, în cap. În cele din urmă, de parcă asupră mi pogorâse din cer inspiraţia, i am pus întrebarea cea mai de neconceput :
— Vrei sex ?
Asta voia Ahmad al meu.
— Cu mine ? A fost rândul meu să repet întruna, ca un stupid ceas elveţian cu cuc : Cu mine ? Cu mine ?
De ce ? Eram o epavă. Puţeam a canal. Semănam cu vrăji¬toarea din Hansel şi Gretel. Aveam peste patruzeci de ani. Eram îmbrăcată într un trening roz, şi încă unul împodobit cu paiete. Nici măcar nu eram dată cu ruj.
Avea un duş.
— Un duş ?
A aprobat din cap.
— Apă caldă ?
Ahmad trebuie să fi omorât multe şopârle. În timpul răz¬boiului din Beirut, cei puternici aveau putere, dar numai cei cu putere adevărată aveau apă.
Am râs, un pic nervos, dislocându mi aerul şi neliniştea din plămâni – un râs de consimţire. M a privit în ochi, mai sigur pe el, încântat, căci citise semnele capitulării mele. Se spune că râsul este unificatorul ultim.
Ştiam ce era Ahmad. Auzisem zvonuri, poveşti misterioase, majoritatea prea ciudate pentru a fi crezute. Unul dintre torţionarii de seamă ai războiului, numit Mutannabi (era capabil să facă un mut să vorbească, o variaţie pe cea mai faimoasă strofă a poetului), un pseudonim cu aluzie literară, în vreme ce alţi torţionari îşi alegeau nume precum Kojak, John Wayne, Belmondo, Jaws sau Cowboy. Am ştiut că zvonurile erau adevărate din clipa în care am văzut apartamentul, iar dacă nu apartamentul, fiecare zvon ar fi fost confirmat de baie – marmură, oţel inoxidabil, linii dure (pentru a folosi o descri¬ere în stilul lui Nabokov, nu al lui Balzac).
Ştiam, şi am fost de acord cu ceea ce voia. Probabil că eu eram cea care nu avea nici un cod moral, nu Marcello sau Ahmad.
Voiam o armă. Voiam să fac un duş. Am făcut o alegere. Putea să fie o problemă să ajung să fiu intimă cu cineva aproape intim, dar am decis să l las pe el să şi facă griji, să l las pe el să se gândească dacă alegea să facă asta. Eu nu voiam. Refuzam să fiu ruşinată. Apa mă striga pe nume.
Duşul mi s a părut ca o ploaie musonică ; fierbinte, suculent şi botezător. Pe măsură ce mi se dizolva jegul de pe piele, pe măsură ce mizeria emigra, mă simţeam întinerită, renăşteam. Apa aproape clocotită mi a preschimbat trupul din rigid în suplu, a dat pielii mele culoarea rozalie a unui bujor. Simţurile mi s au ascuţit. Am folosit lama de ras a lui Ahmad ca să mă epilez.
Să mă şterg cu prosopul pufos şi scump a fost experienţa cea mai apropiată de una religioasă pe care era probabil să o am. M a aşteptat în dormitor ; el complet îmbrăcat, eu înfăşurată doar în lux. Lumină excesivă. Figurinele Lladró de pe noptieră erau scăldate în auriul lichid al luminii soarelui. Am dat din cap spre draperiile translucide. Ahmed s a repezit să le tragă, scufundând camera în semiîntuneric. Ahmad pe care l ştiam revenise pentru o clipă, uimitor de sensibil, servil şi ascultător, mulţumit şi optimist. Am mers desculţă, pe vârful picioarelor, până la pat, ca un hoţ care nu vrea să fie desco¬perit, care nu doreşte să facă zgomot sau să stârnească ecouri.
Înainte să îmi dau prosopul jos, am întors figurinele Lladrós cu faţa la perete. Ahmad a crezut probabil că era din cauza timidităţii excesive. Nu din cauza asta. Preferam ca urâţenia să nu se holbeze la mine.
Mi a spus că eram frumoasă. I am zis că figurinele nu erau. A dat ocol patului şi le a adunat pe toate într un coş pentru hârtii. Încă o dată, a minţit şi a spus că eram frumoasă. I am spus că eram vie.
Ahmad nu a fost primul şi nu avea să fie nici ultimul. A fost surprins că nu am stat nemişcată ca un cadavru. Îmi doream să i zic că, deşi nu eram în nici un caz o amantă experimentată, cunoşteam îndeaproape vreo câţiva experţi în domeniu. Îi studiasem pe Georges Bataille şi Henry Miller, mă supusesem Marchizului, devorasem romanul rasist Teama de zbor2 şi mă hârjonisem cu scriitori arabi lascivi din epoca de aur, care îi mulţumeau întruna lui Dumnezeu pentru binecuvântările fututului, al Tifashi, al Tijani şi al Tusi, ibn Nasr, ibn Yahya şi ibn Sulayman. Învăţasem de la foarte mulţi. Voiam să i spun lui Ahmad că n ar fi trebuit să şi întrerupă studiul. Voiam să i zic că Moravia, cel care l dezvirginase, era cel care scrisese despre promiscuitatea naturală a femeilor. Însă nu am făcut o, nu i am spus nimic din toate astea.
Cum se pot descrie caracteristicile efemere ale sexului, dincolo de priviri cercetătoare, împingeri şi gâfâieli ? Cum să folosesc cuvinte neadecvate pentru a descrie inefabilul, ceea ce e mai presus de cuvinte ? Arabii aceia desfrânaţi şi confraţii lor occidentali au reuşit să explice aspectele tehnice, ceea ce este util, desigur, şi încântător. Unii au atins latura spirituală sau pe cea psihologică şi toţi au iubit metaforele. Însă a crede că vorbele pot în vreun fel să oglindească sau, vai, să explice misterul infinit al sexului este asemănător cu a crede că a citi notele negre de pe hârtie poate explica o partită de Bach sau că prin studierea compoziţiei sau culorii se poate înţelege un autoportret de Rembrandt din ultima parte a vieţii acestuia. Sexul, la fel ca arta, poate tulbura sufletul, poate pisa inima într un mojar. Sexul, la fel ca literatura, îl poate strecura pe celălalt între pereţii cuiva, chiar şi numai pentru o clipă, o clipă înainte ca persoana respectivă să se închidă din nou. (Copyright Editura Polirom, "Femeia de hârtie", de Rabih Alameddine).